Mos feroviar

Anul asta, de sarbatorile de iarna, CFR-ul mi-a pus la incercare nervii. Pentru ca am ghinionul de a fi la cheremul lor ca sa ma deplasez la rude si pentru ca nu mai sunt scolar cu vacanta de iarna cat jumate din aia de vara. Astea fiind zise, in ajun de Craciun, cu bagajele facute si ochii mijiti de somn, ne-am incolonat frumos catre statia de taxiuri, eu si al meu barbat ca sa ajungem la timp in gara. Dimineata se anunta promitatoare, intrucat era liniste si cam pustiu pe strazile pe care a gonit ca un pilot de Formula 1 iresponsabil, soferul nostru de taxi. Ma rog, in 6 minute am zburat de la marginea orasului la Gara de Nord ca sa ne infiintam increzatori in fata casei de bilete. Cu doua replici taioase, entuziasmul nostru s-a taiat ca maioneza fara zeama de lamaie:

"nu mai avem bilete, nici macar in picioare''.

......................................................................................................................

Dupa o pauza de resetare a planurilor, capul familiei a hotarat sa ne indreptam rapid catre autogara, varianta de back-up in caz de ghinion cu caru, pierdut trenul sau naivitate pe portativ in ajun de Craciun. Ajunsi acolo, intrebam infrigurati de prima cursa catre destinatia noastra si aflam ca cine se trezeste de dimineata poate sa ia teapa grea. Urma sa mai asteptam 2 ore jumatate in autogara, ca niste pisoi plouati, ca sa speram ca poate prindem un loc in ''microbuz'' si ca o sa avem norocul sa ne cumparam bilet, de la sofer, cot la cot cu multimea care astepta inca de ceva vreme afara, in parcare.

Reboot system and change of plans.
.........................................................................................................................

Noroc din nou cu capul familiei si cu pasiunea pentru tehnologie, ca ne-a scos pe amandoi din negura diminetii. Cauta repede pe Iphone-ul dotat cu internet legaturi valabile din statia Timisoara catre statia noastra de destinatie, prin alte variante, mai rapide.

Ideea era ca eu trebuia sa ajung cumva in ziua cu pricina sa imi ridic pasaportul electronic, in aceeasi zi, sau urma sa astept sa treaca anul si sa fac rost de o zi libera special ca sa ma duc sa mi-l ridic.

Bun, gasim o ruta cu autobuzul pana la Arad si de acolo cu trenul, cat mai rapid si asa ajungeam la pranz la pasapoarte. Norocul ne-a suras de data asta si am reusit asa sa ajungem, din doua bucati de mijloace de transport, la Deva, in jur de ora 13. Fuga la pasapoarte...cand colo, ce sa vezi, afis mare pe perete: program special de sarbatori, in data de 24 dec, orarul pana la 13:00! Am inlemnit acolo pentru cateva milisecunde si apoi am zbughit-o in sus pe scari, sperand sa mai prind pe careva acolo. Pe scari se auzeau voci pe care le-am identificat imediat cu cele ale angajatilor de la directia pasapoarte. Incolonati frumos catre iesire, oamenii plecau spre case la facut sarmale si finalizat bradul. Disperata, m-am agatat cu privirea de singurul om care ma putea ajuta si dupa cateva discutii si negocieri, am convenit ca era dreptul meu sa mai stea inca 7 minute pana la ora 13 ca sa imi dea pasaportul. Am sa trec cu vederea cuvintele trantite si dispretul pe care l-am inghitit de la domnul respectiv, dar macar m-am vazut cu documentul modern in mana. Cine s-ar fi gandit, ca pe ultima suta de metri ar fi mai venit careva sa isi ridice pasaportul? Traiasca norocul si tehnologia ca macar asa nu ne-a durut pe niciunul prea tare (pe mine cuvintele aruncate de domnul ofiter si pe el, faptul ca s-a tinut pana la capat de programul afisat si a iesit de pe usa chiar la timp pentru sarmalele de la pranz).

Buuuun si pentru ca istoria asta nu avea cum sa se termine asa brusc, fara o alta istorie care sa o completeze ca un tot, iata ca voi scrie iar despre CFR, care ne-a servit una rece ,chiar ieri seara cand am plecat inapoi spre Timisoara.

Asadar, incarcati de ganduri bune, sarmale in foi de vita, fripturi de vanat, cadouri care mai de care mai voluminoase si mai grele, ajungem frumos in gara. Veseli peste masura si cam vanitosi, ca de data asta ne luasem, ca mijloc de precautie, bilete inca in avans cu o zi, ca sa fim siguri ca o sa primim si locuri.


Cand sageata ajunge in statie, toata lumea parca innebunise. Pupaturi, bagaje, geci groase, plase si bagaje mari incercau sa isi faca loc de pe peron in vagonul alb-albastru. Si pe buna dreptate vagon, ca era numai unu. Asa incat sa isi faca vant pe sine mai rapid, pe vremea asta.

In zadar am incercat sa intreb unde e vagonul numarul 2, unde aveam noi locurile, ca nimeni nu a putut sa ne ajute, pana nu am dat nas in nas cu controlorul. Trecand peste nervii aferenti inghititi pe culoarul trenului vagon, in incercarea mea aproape imposibila de a inainta peste oameni, bagaje si geci groase, am reusit sa ajung la capatul trenului si sa vorbesc cu ''nasu'', ca sa solutionez dilema. Omul, pe cat se poate de enervat/plictisit/depasit de situatie flutura de zor niste foi printate cu tabele indescifrabile ochiului meu, zicandu-ne sa avem rabdare, ca vede cum face sa ne ajute. Si stai asa si asteapta solutii in inghesuiala. Si rand pe rand, vedem cu randurile celor care stateau in picioare se subtiaza, controlorul pozitionadu-i pe fiecare la un loc stabilit.

Cand ne-a venit si noua randul, locurile pe care ni le-a desemnat au fost cocotate in varf de scari, chiar inainte de burduful ala scartaitor care face lagatura intre doua bucati ale vagonului, acolo unde nu numai ca stai inghesuit, dar nu ai nici loc de bagaje sau de agatat haina. Ce sa mai fac scandal, ce sa ma mai otarasc, mi-am trantit oasele in scaun, mi-am cocotat picioarele pe unde am putut si am stat asa chircita si amortita in aceeasi pozitie, timp de aproape 4 ore, cu bagaje in brate si sub picioare, cu paltonul mototolit sub mine, rugandu-ma sa ajungem odata acasa.

Cand a venit omul serii la control de bilete, l-am intrebat politicos si doar din pura curiozitate, ce se intamplase de ajunsesem asa presati ca niste sardine. Disculpandu-se de o vina care de fapt nu era a lui, omul ne explica ca el doar primise directiva ''de sus'' ca in seara de 24 decembrie, sageata albastra va pleca doar cu un singur vagon, calatorii cu bilete pentru vagonul 2, urmand sa fie repartizati (a se citi inghesuiti) in functie de posibilitati si locuri, in vagonul 1.

Si cu astea fiind zise, am incalecat pe-o tapiterie albastra pepit si v-am spus povestea intocmai.

Morala?

Poate sa ne obisnuim cu astfel de balbe sau ''economii'' ale sistemului, ca alta solutie nu avem.

melancolia cluburilor de odinioara

Mai frate, ma apuca o melancolie aseara...de am crezut ca nu mai scap de ea. Se tinea scai si nu ma lasa si pace. Drept pentru care, m-am pus acu sa scriu. Is cam rupta de somn ca m-am culcat la 4 dimineata dar nah, e in regula. Macar o data pe luna, e in regula.

Ei bine, aseara am petrecut in Komodo. Era pentru prima oara cand calcam in Komodo, pentru ca nu am avut niciodata curiozitatea sa vad ce au facut din fostul Evolution. Eeeh...ce vremuri...Evo al nostru, acolo unde imi pierdeam noptile pana dimineata devreme, zbantuindu-ma cu spor in numele ritumurilor drum'n'bass. Era nebunie! Daca venea un DJ mai tare ca Jay Cunning sau Palotai, Azzido dabass sau localii nostri Alex si Sensorship, era clar cea mai tare noapte!

Am intrat timid aseara, in noul local, club- whatever it is- si m-am simtit ca un strain. Nimic din ce era pe vremuri nu imi mai amintea de vechiul club Evolution. Culori, texturi, spatii, bar, lumini, oameni...NIMIC! Totul s-a dus undeva in sertarul cu amintiri din studentie. Am coborat si la subsol. Si mi-am zis, ca poate acolo jos, imi voi aminti din nou de cum era in studentie. Nici urma de cusca DJ-ilor, nici urma de barele de fier de care ne sprijineam in zbantuielile noastre nebune de odinioara. Am plecat rapid, parca cu scarba si regret pentru ca au distrus locul ala asa cum il stiam eu.

Acum, in locul barelor de fier si a caramizilor, a blocurilor de piatra si a culorii gri-albastru -negru care domina incaperea, au venit un bar de metal, niste mese joase acoperite cu sticla, fotolii din piele artificiala maron si vitralii colorate fortat, statui kitcsh Buddha si lumini albastre ca in vechile discoteci de la mare. Totul e asa acum, pentru ca e ''la moda''. Nu stiu a cui, ca a mea sigur nu e. Dar macar stiu de ce nu am mai intrat acolo de cand inchisesera vechiul club. Nu e de mine locul ala.

O sa caut mai tarziu niste poze cu Evolution de la party-urile din studentie si poate asa doar imi voi mai obloji ranile de aseara. Eh...ce vremuri domnule...

Prostii care imi ocupa mintea acum

Nu inteleg de ce trebuie sa ma salut cu lumea la buda? adica daca impartim acelasi spatiu... de exemplu cand ne spalam pe maini, daca ridic privirea din bolul chiuvetei, ma trezesc cu un ''Ciao'' de la o tipa pe care nu o cunosc si pe care sigur nu voi avea ocazia sa o mai intalnesc in alta ocazie decat in aceeasi - buda, spalat pe maini, si sters pe servetele, eventual un aranjat in fata oglinzii. Scurt pe doi.

Recunosc ca mama imi cam zicea ca is cam salbatica, in adolescenta... din cauza ca nu prea ma simteam comfortabil sa socializez cu persoane straine. Dar salbaticia mea venea si din timiditatea din copilarie si nesiguranta creata de temerile parintilor mei.
Dar trecand de aspectele astea, acum, ca adult, zic eu, de ce trebuie sa socializez cu colegii de buda? Ca doar acolo ar trebui sa fie locul unde nu te baga nimeni in seama... ca ai venit acolo ca sa te descarci sau sa te dregi, nu sa incepi prietenii!

Si serios acuma, nu mai suntem la scoala, unde buda scolii era un mediu ravnit de chiulangii, locul unde se fuma in liniste, unde se barfeau profesori si se rupeau prietenii. Era locul unde te retrageai ca sa poti sa scapi de ''inchisoarea'' zidurilor scolii.

Dar acum, de ce trebuie sa fie la fel?

Deci, eu propun fara ''ciao'' la buda! Cred ca un zambet scurt de recunoastere e de ajuns, in caz ca dai peste un coleg de birou sau de companie.

A venit discret si a plecat...

Nah ca a trecut si Mos Nicolae...asa cum ii sta bine unui mos respectabil: discret, cuminte, cu daruri putine dar cu semnificatie simbolica.

Imi aduc aminte ca pe vremea cand eram acasa la ai mei, si imi lustruiam ghetele cu nerabdare, parca sarbatoarea asta avea alt farmec. Era mai ''fermecata'', plina de magie, de intelesuri, de bunatate, de afectiune. Nu stiu...era altfel. Da, stiu, eram copil, credeam cu tarie in Mosu asta minunat care vine inaintea lui Mos Craciun si care te invata in timp sa ai grija de papusi (sa nu le mai bati ca au fost neascultatoare la ora), de haine si geanta de mers la scoala, sa fii mai atenta cum te porti cu parintii si bunicii, cu verisorii si prietenii, daca ti-ai ascultat invatatorii si ai respectat oamenii batrani in decursul anului. Era un pretext ca sa ne oranduim gandurile, actiunile, comportamenul de peste an, in prag de trecere catre altul nou. Da eram copil si era altfel. Da parca si lumea de pe vremea cand eram eu copil era alta. Si obiceiurile se pastrau altfel.

Dupa ce am trecut prin ritualul de trecere la perioada adolescentei si apoi la stadiul de adult, parca si lumea din jurul meu s-a schimbat enorm. Nu numai oranduirea politica si sociala, nu numai economia si banii, parca si oamenii si obiceiurile stravechi. Si e trist.

Cand am intampinat sarbatoarea asta de Mos Nicolae pentru prima oara in Timisoara, am dat nas in nas cu betele astea colorate si impopotonate kitschos care se vand pe post de ''cadouri'' sau dovezi de cumintenie. Am ramas socata, ca nu am stiut ce sunt si apoi cand am aflat am facut ochii mari si mi-am zis ca fie le adopt asa cum sunt, fie reneg locul si obiceiurile locului care ma adoptase de curand. Asa ca am ajuns la scurt timp dupa intamplarea asta, sa tanjesc sa primesc bete de la prieteni sau colegi de facultate, doar ca sa nu ma simt pierduta in spatiu, ignorata sau lasata de coada... chit ca fusesem cuminte tot anul.

Acum insa, ma gandesc cu jind la betele neaose rupte din crengile copacului din fata casei parintesti si puse strategic in ghetutele de pe hol, pe vremea cand chiar credeam in Mosu ala mai tanar decat mos Craciun.

Am ajuns sa imi doresc sa ocolesc cu orice pret tarabele improvizate in toata Timisoara de comerciantii banatenii in perioada asta. Nu imi da deloc o stare de bine, ca odinioara. Ba din contra. Ma face sa ma incrunt. Sa simt ca e ceva putred in Danemarca...

Aseara pe la 6, intorcandu-ma de la o binemeritata si lunga plimbare prin oras cu Ana, ajunsa in piata verde, la mine in cartier, am zarit cu coada ochiului cateva matusi cu niste bete impodobite cu smocuri colorate si puse in galeti, pe ciment. Era intuneric ca noaptea si frig ca la Polul Nord. Si ele stateau acolo in speranta sa faca un ban cinstit. Nu le-am dat prea mare atentie pana nu am trecut prin dreptul lor si am auzit fara sa vreau o frantura de conversatie:
"in alte dati...tineretul venea sa caute, sa se inghesuie, sa cumpere... Da' acum, NIMENI..."

Frenchies' Day

Oficial m-am indragostit de rasa Buldog Francez. Iremediabil!

Imi aduc aminte cand eram studenta vedeam o tanti care isi plimba buldogul francez prin fata universitatii si catelul ala mi se parea revoltator...

DAAAR acum, nu stiu de ce, dar ''Frenchies'' mi se par de-a dreptul adorabili! Ori de cate ori vad unul incarcerat in borcanele alea din petshop-urile din Mall, pur si simplu ma lipesc cu nasu de geamul din sticla si raman acolo blocata.

Asa ca azi am decretat ziua buldogilor francezi! Am zis!

Enjoy:









Si cu urechile alea ca de liliac... adoraaaabil!







AND the last one:

Un vis frumos

Aseara am plecat de la lucru cu pas voios, ca ma intalneam la Mall cu Ana. Urma sa avem ''movie night", numa noi doi, ca intre fete.

Si pe drum, pe circumvalatiunii, intre kaufland si centrul bancar, vad o pisicuta care dormea direct pe ciment, langa zidul unui bloc, cat mai chircita ca sa nu simta frigul. Evident ca nu m-a lasat inima sa trec mai departe si m-am oprit, m-am aplecat si am strigat-o. Mi-a auzit vocea si s-a trezit dintr-o falsa hibernare si voioasa s-a indreptat spre mine. Am mangaiat-o cu zambetul pe buze si in 10 secunde si 2 miscari pisicuta era la mine in brate. S-a facut colac la pieptul meu, si s-a impins cat mai tare in tesatura paltonului ca sa imi ia parca din caldura. Avea blanita si pernitele reci. M-am uitat in jur si nimanui nu-i pasa ca animalutul se urcase in bratele unui strain.

Deci e a nimanui... imi zic eu in gand. Poate cei din bloc ii mai arunca din cand in cand resturi de mancare... dar e a nimanui.

Am mai mangaiat-o de cateva ori si i-am vorbit frumos, ca unui copil. I-am simtit blanita moale si labutele care incepusera sa se miste ritmic pe antebratul meu stang. Facea ''cozonacei'', in semn de placere. Atunci am luat hotararea: mergi la noi acasa. Acolo e cald si bine, avem destula mancare si pentru tine, o cutie tapetata cu un prosop moale si o pernita, litiera si multa afectiune.

Ma descurc eu cu ceilalti doi de acasa... vad eu cum ii impac. Trebuie. Nu o pot lasa asa in strada. In noaptea asta o sa fie frig. Sunt deja 2 grade.

Si pornesc eu asa hotarata, cu pisica in brate catre Mall, unde ma astepta prietena mea. Si deja incep sa imi fac planuri de acomodare pentru noul venit.

Si pica numa bine, ca maine e vineri, deci ultima zi din saptamana de lucru... si o pot caza la Ana peste zi si cand urma sa termin ziua, o luam din nou la noi acasa peste week-end.
Si pot sa o duc la doctor sa o deparaziteze intern. Si ii caut intre timp stapani...

Povestea incepuse sa prinda contur. Si zambetul meu era din ce in ce mai larg.
Si merg eu ce merg, si la un moment dat imi aduc aminte de planurile cu ''movie night'' si de o scrisoare pe care urma sa o pun la posta din Mall. Si imi dau seama ca nu am cum sa intru cu pisica in brate in Mall. Si vreau sa o sun pe Ana sa ii spun sa iasa si sa ne intalnim undeva prin apropiere si sa schimbam planurile.

Ma las pe vine cu pisica inca agatata de bratul meu si sprijindu-se pe picioarele mele. Si ma chinui sa scot telefonul din geanta. Si ca din senin, pisica imi coboara de pe brate, lejer, ca si cum ar fi coborat din autobuz si se indreapta sigura, fara sa se mai uite inapoi, catre locul unde o gasisem initial.

Si eu raman masca, muta, blocata, cu telefonul in mana, uitandu-ma lung catre ea.

Deci nu a fost sa fie...

Ma intorc pe calcaie si imi revin din vis. Ca parca asa a fost...
Cand ajung la Mall ii povestesc Anei patania si imi dau seama ca a fost adevarat. Dovada: am pe paltonul negru fire galben maronii de par de pisica.

Alba -neagra la noaptea alba a reducerilor

A fost sambata asta noaptea reducerilor in Mall. Si la cat de tentant suna, la fel de sec a fost.
Nebunie mare de masini, oameni, foiala pe culoarele mall-ului, muzica, da...toate astea cam degeaba.

In afara de Suie Paparude, care au cantat de s-au zguduit peretii de sticla ai magazinelor din preajma Cinemacity, in rest...cam liniste si nimica fain de mentionat. Si pe cat de multa lume a fost pe acolo, la fel de lipsiti de entuziasm au fost. Multi cred ca nici nu stiau cine sunt Suie Paparude. Ce sa mai zic de ritmurile lor, care nu au starnit nici macar 40 de oameni din toata gloata adunata ca la circ pe margine.

Dupa Suie, a venit Sonique. Care...stupoare, se pare ca mai mult a venit sa faca atmosfera zbantuindu-se decat cantand. Cat am avut eu rabdare sa o urmaresc cu privirea cel putin, cantecele mergeau, se auzea si o voce pe disc, dar ea nu mima nimica... Deci DA. Un mare fas. Multi dintre gura-casca adunati sau cei care isi pozitionasera popourile regale in scaunele cafenelelor de pe margine, radeau si se simteau bine, ca vezi doamne, suna a muzica de club. Tuci tuci tuci tuci. Ca trenu in gara, ritm bun de tocat snitele.

Mi-am luat o inghetata ca un copil rasfatat in targ si am facut stanga imprejur la verificat oferte. Ca doar era noaptea reducerilor. Si cand colo, si asta a fost un mare fas. Ca desi unele magazine afisau cu nesimtire pe vitrine afise cu reduceri de 10, 20 40 % la produsele comercializate, cand intrai si verificai marfa, si intrebai la produsul care te interesa cel mai tare care e reducerea aplicata, primeai raspunsul sec: la produsul asta nu se aplica nici o reducere!

Am facut si de acolo cale intoarsa si resemnata am dat sa plec alaturi de companionii mei, gata plictisiti. La iesire, am dat o raita prin magazinul New-Yorker si am stat la o coada de 10 minute ca sa imi iau o caciula albastra cu mot gen Mutulica (din alba ca zapada) si un fular luuung si gri cat tine toamna. Asta ca sa simt ca am fost la cumparaturi. Si am primit o reducere de 10%. Un alt big mare fas.

Si cu astea fiind zise, cred ca mai bine ma duceam in Set-up sa il aud pe JFB... ca aveam mai multe de castigat. Data viitoare...

Ce am mai invatat in noiembrie

Se apropie sfarsitul unei noi saptamani si s-au acumulat o multime de lucruri care m-au oprit macar pentru cateva minute din rutina cotidiana...asadar...am mai invatat ca:

- am o relatie speciala permanenta cu animalele, plantele si calculatoarele din preajma;
- dau peste multi catei loviti de masinile orasului asta care devine din ce in ce mai aglomerat;
- majoritatea agentilor imobiliari din oras nu isi merita titulatura si nici comisionul pe care il percep pentru o tranzactie;
- de cate ori mi-e plecat barbatul cu traininguri prin tara, imi piere pofta de gatit, curatenie generala in apartament, de calatorii, de distractie si chiar de mancat;
- nu are sens sa ma panichez daca primesc o cantitate imposibila de taskuri de rezolvat intr-o zi, pentru ca oricum, voi ajunge sa le fac intr-o saptamana, din cauza diverselor obstacole de pe parcurs;
- treaba ce onumim noi, cei din generatiile comuniste, ''cei 7 ani de acasa'', nu poate fi regasita in comportamentul tinerilor din generatia democratiei postrevolutionare;
- serile de toamna sunt mai triste si pline de melancolie, in comparatie cu serile de vara;
- relatia mea cu taicamiu nu va fi niciodata buna, oricat de tare m-as stradui sau m-as amagi;
- as prefera sa ma mut, cu barbat si pisici, plante si carti si tot calabalacul adunat peste ani, intr-un apartament gol, nemobilat, pe care sa il umplem noi cu energia noastra pozitiva;
- as vrea sa incep un an nou in alta parte, in alt apartament, in alt oras, in alta tara;
- de fiecare data cand imi mai pleaca un amic/prieten din tara, ma apuca iar nebunia cu emigrarea;
- dupa 9 ore petrecute cu ochii in monitorul de la serviciu, inca mai sunt in stare sa imi scriu impresiile pe blog, si sa mai petrec inca 2-3 ore cu ochii in monitorul de acasa.

Un tramvai numit dorinta

...sa te dai jos din el!

Nu stiu daca a innebunit lupu' sau doar vatmanii de tramvai si soferii de troleibuze din Timisoara, dar ideea e ca sunt tare nemultumita de cum se circula pe mijloacele de transport in comun.

Vin eu aseara cu o colega de birou, cu tramvaiul 6, din Piata 700, spre casa, inspre Calea Torontalului. Si la un moment dat, simtim ca ne fuge podeaua de sub picioare, ca ne balanganim dintr-o parte in alta, ba chiar ajungem sa ne lovim de peretii vehiculului, sa ne lovim de alti calatori si sa fie nevoie sa ne ancoram cat mai bine cu membrele, de ce ne puteam tine mai bine in echilibru.

Mai vorbim, mai radem, da la un moment dat, chiar nu ne mai ardea de gluma si ne incretim fruntile, in semn de nemultumire si teama de a ne pravali pe podea, de la zdruncinaturile cu pricina. Colega mea chiar vehiculeaza ideea ca am fi tratati ca niste saci de cartofi, aruncati de colo colo... si nu se mai abtine, si chiar inainte de a cobori, ii bate in geamul despartitor vatamanitei certate cu buna conduita la ''volan'' (sau ce au vatmanii pe post de...).

Colega mea coboara, in timp ce si alti calatori isi exprima la unison nemultumirea fata de tratamentul necorespunzator. Partenerul de discutie al vatmanitei cu pricina incearca sa o scuze pretextand motive medicale de natura intestinala, dar oricum tuturor ni se pare stupida scuza si ne uitam si mai urat inspre ea.

Imi trag sufletul dupa cursa infernala pe sinele buclucase si ma pregatesc sa ajung cat mai repede la statia mea de destinatie, la 3 minute distanta de locul unde coborase colega mea. Cand colo, peste 400 m, tramvaiul-avion stricat se opreste la mijlocul drumului, fara nici un motiv vizibil pentru calatori. Si asteptam asa cu totii in liniste, fara sa stim de ce dintr-o data nu mai inaintam. Ma contrariez si mai tare, cand imi dau seama, ca in zelul ei de seara, vatmanita vitezomana mersese prea repede pe traseul sau si acum trebuia sa astepte inca doua tramvaie de dinainte, care urmau sa se intoarca, incercand sa evite coliziunea la nivelul unde sinele nu mai sunt despartite pentru cele doua sensuri.

Cum rabdarea mea atinsese limita de sus a tolerantei pe seara respectiva (adaugand la asta si oboseala, inceputul de raceala si foamea) am hotarat sa pun capat situatiei care parea sa treneze fara a avea un moment precis de oprire. Am deschis gura chiar in momentul cand nesimtirea vatmanitei a depasit limita mea de acceptare- strigand in gura mare catre un alt coleg de pe tramvaiul care incerca sa ne depaseasca, in paralel, ca asteapta din partea acestuia sa primeasca o tigara!

Asadar, politicoasa, mi-am cerut dreptul de a cobori, pentru a ma deplasa pe propriile picioare, pana la urmatoarea statie, care era foarte aproape de locul unde ne oprisem.

Si uite asa, mi-am descarcat nervii din seara respectiva, gonind ca o nebuna, pe spatiul verde paralel cu sinele de tramvai, ajungand in timpul meu propriu la destinatie.

Ma gandeam ca as putea sa fac o reclamatie si sa ii razbun pe toti companionii mei de calatorie, care fusesera martori la nesabuinta si lipsa de maniere ale vatmanitei respective...dar am lasat-o balta pe alta data, cand nu voi fi atat de obosita, racita si infometata.

Si cu asta basta. Sec.

A trecut timpul

Sunt atat de obosita, ca am ajuns sa imi doresc sa ma culc inca de la ora 7 jumate seara... Dupa 1584 km si 25 de ore parcurse pe tren, dupa ultimele 3 zile am senzatia ca oricat as fi dormit tot nu e destul. Nu imi pot imagina cum de rezistam in perioada studentiei, sa merg cu trenul din Timisoara pana acasa, la Braila si sa nu ma simt la fel de extenuata. Unde mai pui ca, pe vremea aia, din bursa de student, nu imi permiteam sa imi cumpar bilet la vagonul de dormit/cuseta. Stateam un fund cuminte si ii priveam pe ceilalti dormitand cum care apucau, iar eu imi lasam gandurile sa curga, meditand la nemurirea sufletului, derulandu-mi in liniste fanteziile pentru un viitor ideal personal sau profesional.
Si cand ajungeam dimineata pe peron, imi umflam narile sub tensiunea aerului rece si ma bucuram ca sunt treaza si ca prind foiala calatorilor grabiti de la ora aceea matinala.

Acum sunt morocanoasa si parca mai pretentioasa. Si nu-mi place. As vrea sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam odinioara si imi pareau simple si roz.

Pf....ma duc sa ma uit la un film sa mai treaca si duminica asta si apoi sa ma culc.

Simplu si plictisitor.

Uuuuup and doooown

Nu inteleg de ce majoritatea femeilor cer barbatilor sa dea jos capacul de la buda dupa ce acestia isi fac nevoile. Nu inteleg de unde atata ipocrizie... Am observat atent, timp de doua saptamani comportamentul femeilor care lucreaza cu mine pe acelasi etaj intr-o cladire impozanta. Din totalul angajatilor, mai mult de jumatate sunt femei. Daca mai adaug si pe angajatele de la compania care imparte palierul cu noi, sa zicem ca ajung la o suma frumusica.

Asa.... ei bine, de 3 saptamani de cand folosesc buda de pe palier, nu am gasit macar odata un WC cu capacul pus. Si mi se face rau cand intru dupa o alta... ca simt in aer aburii de urina. Chiar mi-e rau!

Ma tot gandesc: oare chiar nu stiu ce se intampla dupa? oare chiar nu le pasa?

Si ca sa intelegeti mai bine de ce NU e indicat sa lasati capacul deschis in timp ce tragi apa la buda, va atasez aici linkul unui site in care sunt descrise simplu efectele fenomenului ''lenea la buda'':

http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0311/16/sm.06.html

Iar pentru cei care chiar nu au chef sa intre pe linkul de mai sus va zic eu ca in timp ce trageti apa in buda, se produce un fenomen numit ''aerosolizare'' in care particule microscopice de excremente sunt vaporizate si pulverizate in toate partile pe toate obiectele din baie - inclusiv periuta de dinti- ceea ce inseamna ca la un moment dat poti ajunge sa te speli pe dinti cu propriul r....t. Fain, nu?

Pacat ca nu pot acuma sa atasez faza din ''What Happens in Vegas'', cand Joy (Cameron Diaz) il instruieste pe Jack (Ashton Kutcher) cum sa ridice si sa coboare capacul de la buda pe care sunt nevoiti sa o imparta... "Uuuuup and dooown, uuuuup and doooown..."

Sau oare pentru femei o fi o alta fraza revelatoare de redresat comportamentul la buda comuna?
Cel mai probabil nu o sa aflu asta niciodata.

Gri gri, toamna... mov

Nu-mi place toamna. Am zis-o si o repet. Nu domnule! E urat afara, cateodata chiar frig, ploua, e intunecat dis de dimineata cand imi suna ceasul desteptator si nu imi vine deloc sa ma trezesc sa ma pregatesc sa ma duc la lucru.

E urat si in casa, ca in lipsa soarelui parca m-as fi trezit de nebuna, in miez de noapte sa ma pregatesc sa plec la gara sau la aeroport pentru vreo calatorie minunata peste mari si tari, acolo unde bate soarele mereu si e cald si bine. Dar mirajul asta dureaza pana in momentul in care parasesc blocul si ma indrept rapid catre prima statie de autobuz/troleibuz. Si intunericul, umezeala si atmosfera incarcata de aburi grei ma aduce cu picioarele pe pamant. Ma duc la lucru. Yeeeei!

Imi fac curaj si ma postez frumos in statie, alaturi de alti calatori adormiti, asteptand cu capetele plecate venirea unei ganganii mov pe fir. Si cand toata lumea se imbarca si ma gandesc ca e o modalitate mai placuta de a infrunta gri-ul de afara, imi dau seama ca nici inauntru nu e prea colorat. Din toate partile se aude tusea si junghiul, se simte nervozitatea si indispozitia. Si ma cufund cat pot de mult in scaunul meu, in cel mai indepartat colt de aglomeratie, cat mai aproape de peretele care desparte locul conducatorului autobuzului cu pricina de galagia din spate. Si imi inchipui ca toti germenii aruncati de tusitorii de profesie din jurul meu nu sunt chiar atat de destepti si de rapizi cat sa ajunga in raza mea olfactiva.

In drum spre statia unde urmeaza sa cobor mai vad cate un adolescent intarziat mergand la scoala pe un monociclu, sau un bloc proaspat renovat si vopsit in culori calde, un palc de iarba verde stralucind de picaturi de ploaie sau o sigla la pompe funebre care ma face sa imi ridic coltul gurii in stanga (SC Post Mortem SRL) si chiar aproape de oprire, o multime de standuri cu ghivece de flori de toamna in toate culorile pamantului. Doar detaliile astea marunte ma mai tin pe linia de plutire, cat sa nu cad in depresie bacoviana.

Iar mai tarziu dau pe net peste un anunt care ridica stacheta veseliei si imi mai da o sansa pe ziua de azi. O reclama ingenioasa a celor de la Milka, postata agresiv pe situl bestjobs:

Intreabarea mea ar fi...daca a venit toamna si iarba se usuca, pe ce pasuni mai pasc vacutele Milka? sau in Alpi, unde deja e zapada, vacutele iau lectii de ski si mananca batoane proteice?

Artileria grea ataca toamna

Nu-mi place toamna asta mohorata, cu dureri de cap, somnolenta, friguroasa si care imi ia tot cheful de distractie... Asa ca aduc artileria grea: SOARE si CALDURA si MUZICA pe mAsUrA...





si Inca Una de Trezire...pentru cei care dorm pe ei, pe birou, pe scaun, in gara sau la scoala:

Ce am mai invatat azi...

- Ca intre un grapefruit grecesc si unul african exista diferente legate de aspect si gust (al grecesc poate fi al naibii de amar si cu coaja mai groasa decat al african);
- Ca o pauza de masa in aer liber poate fi mult mai folositoare sanatatii mentale decat pauza de masa indoor;
- Ca daca stai pe o banca din piata Unirii si simti ca iti umbla ceva pe ceafa, poti sa fii sigur ca e un paianjen si ca daca nu reusesti sa il dai jos rapid de pe ceafa iti intra in decolteu si te tortureaza cu ture du-te vino prin zonele sensibile;
- Ca dupa ce astepti 5-10 minute pe hol, dupa un lift ca sa pleci acasa, ajungi sa iesi din el, la parter, razand cu lacrimi pentru ca de la etajul 5 s-a oprit la fiecare etaj inferior (inclusiv mezaninul) dar pentru ca era plin, nimeni nu a reusit sa mai urce alaturi de tine si ocupantii liftului enervati la culme de opririle cu pricina;
- Ca desi am trecut de varsta adolescentei si sunt casatorita, nu mi-am pierdut inca spiritul tanar de vreme ce vanzatorii din Piata Dacia ma striga inca ''domnisoara'';
- Ca daca te induiosezi la miorlaiturile unei pisici slabe de pe strada si te intorci din drum sa ii cumperi o conserva de pate, te poti trezi apoi cu inca 4 pisici infometate si gata sa devoreze tot ce ai in mana si in plase, simtind ca esti gata sa le satisfaci poftele;
- Ca am inceput sa cochetez cu ideea de a avea un copil, imaginandu-mi cum ar arata el deja la 4 ani;
- Ca indiferent cat de tarziu m-as intoarce acasa, pisicile mele asteapta curioase in fata usii de la intrare, in semn de salut prietenesc;
- Ca oricat de mult mi-as dori sa imi pregatesc hainele si mancarea pentru a doua zi cand plec la lucru, se gasesc mereu alte activitati mult mai interesante sau mai arzatoare care ma fac sa nu imi pot respecta planul;
- Ca in fiecare seara sper ca a doua zi va fi mai lejer, iar dimineata cand plec de acasa, imi dau seama ca de abia astept sa ajung acasa.

Toamna trista, din nou

Zilele trecute, seara pe la ora 9, trecand pe langa piata, am vazut un catel. Il stiu de ceva vreme, ca s-a aciuat pe langa oamenii care ii mai de mancare, cand ies de la birtul din piata. Ei bine, catelul ala negru statea incolacit pe cimentul rece, incercand sa insele foamea si frigul de toamna, sperand sa doarma. Si mi-am adus aminte, ca in iarna trecuta, a indurat un ger naprasnic, tot asa, stand colac, pe cimentul inghetat, ''pazindu-si'' zona adjudecata, acolo unde un nene isi facuse si el culcus, intr-un oltcit alb, parasit.

Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.

La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.

Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.

In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.

Inception...da nu filmu

Is un om al contrariilor. Imi doresc uneori atat de tare sa incep ceva nou si cand am ajuns in stadiul sa se intample sa incep ceva deja vreau sa fie trecut de etapa de inceput. Adica nu imi plac inceputurile. De nici un fel. Nici cand am in maini o revista noua, nu suport sa iau fila cu fila, articol cu articol pe indelete, ci fug repede cu privirea peste toata revista, rasfoind grabita dupa punctele de interes. Nu am rabdare sa ii descopar misterul inceputului.

La fel mi se intampla cu plecarile in calatorii, ca as vrea sa trec peste partea cand imi strang bagajele si imi disper in goana plamanii alergand dupa tren sau sa prind ultima strigare de check-in in aeroport.

Nu mi-a placut prima zi de scoala, primul mic-dejun in Grecia, dimineata nuntii, prima zi de lucru. Is prea multe necunoscute, prea multe inceputuri. Vreau sa trec repede peste si sa ajung sa fiu in zona sigura a cunoscutelor, a experientei si a "am trecut deja peste asta".

Asa imi venea ieri sa o iau la goana si sa plec, din cauza unui alt inceput. Uf...urata treaba. Totul parea un imens inceput care ma coplesise. Vroiam sa fie alta zi...mai in viitor, peste cateva saptamani sau chiar luni, ca sa nu mai fie prima zi.

In bucatarie, de una singura, mi-am mancat sandwich-ul angoasata de necunoscutele din rafturile care ma priveau anost de pe perete. Si am inchis ochii pentru cateva secunde, ca sa ma bucur numai de gustul mancarii. Apoi mi-am adus aminte de cat de singura si nefericita m-am simtit atunci in Xylocastro, cand am coborat in sala de mese a hotelului Maremar si am mancat singura, intr-o tara straina, pentru prima data, la o masa straina, pe care erau asezate atatea bunatati care nici nu stiam ce sunt... Si imi venea sa plang cand turistii infometati din hotel se asezau cate doi-trei la alte mese, bucurandu-se impreuna de un prim mic-dejun intr-un hotel strain, dintr-o localitate straina, dintr-o tara straina. Imi venea sa plec si sa zbor inapoi in tara, printre prieteni, acolo unde lucrurile nu mai erau demult necunoscute, sau neincepute. Dar am reusit cumva sa imi inghit amarul, iar diminetile care au urmat au fost excelente, pline de veselie si incantare.

Reamintindu-mi experienta asta, m-am imbarbatat zicandu-mi ca zilele ce vor urma, lunile si poate anii, imi vor dovedi contrariul, ca doar inceputul e mai urat si poate enervant, apoi totul va reveni la normal.

Azi tot in inceput am fost si tot anxioasa am ramas. Cand se termina oare?

De tot rasu

Am primit un video amuzant de la o prietena si pentru ca am ras cu lacrimi in timp ce il vizionam, mi-am zis ca ar fi fain sa impartasesc si cu voi cea mai lacrimogena parte din el:

Ca sa ne mai destindem...

Revolta impotriva celor iresponsabili

La final de zi, stand in pat si incercand sa imi fac rezumatul evenimentelor prin care am trecut, imi dau seama ca punctul comun al revoltei mele de azi este iresponsabilitatea. A celor care nu vor sa creasca mari, a celor care nu vor sa evolueze, a celor care nu inteleg ce inseamna lumea civilizata, a celor care traiesc intr-o lume speciala, a lor, fara limite, fara reguli, fara legi si fara umanitate.

Si da, din nefericire, traiesc zilnic experiente de tot felul care ma biciuiesc peste fata ca niste rufe ude, puse la uscat in mijlocul trotuarului pe care calc.

Un nesimtit sau o nesimtita care si-a aruncat in strada gramada de tampoane interne folosite, pe strada pe care ies din cartier, ca sa ma plimb.
O clica de sefi inchipuiti de SRL care se fac ca uita sa inchida un contract de munca, legal, la ITM, dupa ce mi-am depus demisia, acum 3 ani.
O familie careia i se pare normal sa isi puna in plan sa inece 4 pui de pisica, fatati de pisica familiei, pentru ca nu ii poate tine, dar nici nu se gandesc sa isi sterilizeze pisica-mama.

Sa trec cu privirea si sa ma fac ca nu sunt partasa sau sa ma implic si sa incerc cu toata fiinta mea sa gasesc o rezolvare? Sa incerc sa fac lumea asta a mea mai buna? Sau sa ma prefac ca nu vad nimic?

De cele mai multe ori am ales sa ma implic. Si am impresia de tot atatea ori ca reusesc sa schimb ceva in bine. Macar cu putin. Dar imi asum actiunile.

Imi doresc sa am in jur cat mai multi oameni responsabili, carora sa le pese de lumea in care traiesc, care le ofera enorm, si careia ei nu ii dau nici un sfert din cat primesc.

De aceea, azi, sau cat a mai ramas din ziua de azi, vreau sa sustin responsabilizarea semenilor mei. Nu stiu cum si daca voi reusi, dar macar am in plan asta. Vreau sa reusesc sa schimb lucrurile in bine. Cu pasi marunti, dar macar incerc. Si sper sa pot atrage in jur cat mai multi oameni care sa vrea sa schimbe si ei ceva in jurul lor, in bine. Puterea exemplului.

ATAT.

Protest de ziua matzei

Dupa cum anuntam si mai devreme, azi am inaugurat un nou eveniment, de suflet - ziua matzei. Cateva ore mai tarziu, in timp ce imi citeam posta electronica, m-am revoltat dandu-mi seama cat de iresponsabili pot fi unii stapani de animale de casa- in cazul de fata, de pisici. Nu vreau sa judec si sper din tot sufletul sa ma pot abtine de la a face remarci usturatoare la adresa lor, dar sincer acuma, dragi posesori de mandre pisici, de ce va mai obositi sa va luati animalutele respective daca nu sunteti in stare sa va duceti pana la capat misiunea?

Nu este prima data cand sunt partasa la aflarea vestilor proaste, pe un grup online unde sunt membru, cum ca posesori de animalute de casa vor sa isi dea companionii care i-au insotit in cotidian timp de ani buni, sau doar cateva luni, dupa caz. Incerc mereu sa ii sfatuiesc pe stapani sa isi caute posibili viitori stapani pentru animalutele lor prin mass-mailing la toata lista lor de contacte sau sa posteze anunturi pe siturile specializate in astfel de situatii: adoptiicaini.ro si adoptiipisici.ro

Fac asta pentru ca sunt o mare iubitoare de animale si pentru ca am reusit sa plasez animalute gasite pe strada, pe care le-am ingrijit si le-am adoptat temporar in casa noastra pana sa le aduc in starea de a fi plasate in siguranta de viitorii lor stapani. Am reusit sa fac asta pentru ca imi pasa si pentru ca asta simt ca e firesc, omeneste si drept. Daca eu am reusit, mi-e greu sa cred ca altii nu vor reusi sa o faca, daca isi doresc cu adevarat asta si le pasa de soarta acelor suflete.

Revenind la revolta mea, tin neaparat sa imi vars aici amarul si sa spun ca pur si simplu nu ii inteleg pe aceia care afla ca trebuie sa plece din tara si nu reusesc sa le gaseasca animalutelor lor de casa stapani noi in doua saptamani sau o luna. Si mai au curajul sa ameninte pe internet ca daca nu le ia nimeni patrupezii intr-un timp limita, determinat, atunci le vor arunca in strada.

Oameni buni, de ce va complicati vietile asumandu-va niste responsabilitati pe care nu le puteti indeplini cu bine? Este o vorba din popor, cum ca nu vei reusi sa ai grija de un copil /sa fii un bun parinte, daca inainte nu esti in stare sa cresti o planta sau un animal de casa. Cine imi zice mie ca nu pot compara responsabilitatile fata de o planta de apartament sau un animal de casa cu responsabilitatea cresterii unui copil, ii voi zice ca nu are dreptate. Pentru ca asa cred eu ca iti dezvolti capacitatea de a fi responsabil pentru tine si pentru altii. Asa iti poti dovedi maturitatea (si nu numai).

Si pentru ca m-am legat de aspectul responsabilitatii stapanilor fata de animalele lor de casa, vreau sa mai amintesc si faptul ca pe langa grija de a-i da companionului tau mancare, apa, spatiu de joaca, afectiune si exercitiu, reguli si vizite regulate la doctor, ar trebui sa ai grija ca pisica sau cainele tau sa ajunga sa fie sterilizat la timp, pentru a evita inmultirea animalutelor fara stapan.

Stiu ca multora nu le pasa de lucrul asta sau li se pare o nedreptate. Dar cred ca nu se gandesc ca de fapt nedreptatea consta de fapt in a lasa cursul naturii sa isi faca de cap si duca mai departe la cazuri de neglijenta sau abandon. Si atunci, unde e dreptatea?

Asadar, stapani de pisici sau de catei, ganditi-va bine la toate lucrurile pe care vi le asumati cand va luati un animal de casa, pentru ca pe langa nenumaratele momente de bucurie pe care vi le poate oferi tovarasul vostru patrupet, aveti si voi datoria sa ii returnati favoarea si sa va asumati cateva responsabilitati clare fata de el, fara de care nu va meritati pe deplin titulatura de stapan si iubitor de animale.

ziua matzei

azi am decretat ziua matzei asa ca voi sarbatori evenimentul ca atare. iar fanii mei sa sara in sus de bucurie!

asadar....




















SIIII.... pentru ca un fan mi-a adus aminte de inca un videoclip super tare, iaca aici il postez, cu intarziere:

Dor de duca

Am chef sa plec iarasi. Sa cutreier sate si campii, lacuri si parauri, munti si dealuri si sa simt ca traiesc, lasand aerul curat de la tara sa imi inunde plamanii.

Am chef sa ma minunez de curatenia sufleteasca a oamenilor, de indarjirea si perseverenta lor, asa cum am vazut intre Brasov si Tusnad, acolo unde mi-am facut cruce, vazandu-i cum isi lucrau, pe o caldura de foc, parcelele de pamant, asezate ordonat in panta.


Dar si sa ma ingrozesc de murdaria unor locuri construite cu un scop inainte de 89 si lasate in paragina, dupa Revolutie, asa cum sunt multe locatii din Baile Tusnad, ca aici mai jos, lacul Ciucas-care putea de iti lua nasu din loc si era plin de vietati si mizerii.


Vreau sa cunosc animale noi (vezi parsu...cu sh) si sa imi plang in barba de frica unei nopti albe in necunoscut. Ca de unde era sa stiu eu ca dincolo de peretele de lemn al cabanei, facea zgomot animalutul asta mic (are numa 20cm cu tot cu coada) care e singurul rozator care hiberneaza?


Mai vreau sa fac dus in parau cu Protex si libelulele albastre care ma duc cu gandul la Avatar.



Vreau sa beau apa cu fier de la izvoare naturale care rasar din pamant in locuri care seamana cu padurea tropicala (era la Baile Tusnad).


Si mai vreau sa mananc o salata de fasole facaluita exceptionala asa cum numai la Halos am mancat.

Vreau sa plec iar si simt ca traiesc din plin, prin experientele mele si ale altora. De abia astept... Fie si numai ca sa dau peste minuni de sufletele ca astea doua de mai jos, si tot merita!

Traim intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna!

I was so sad last night... am urmarit un documentar pe Discovery Channel in care erau prezentate povestile contrastante ale comunitatii de albinosi din SUA, fata de ''nefericitii'' din Tanzania - unde exista credinta (tribala si absurda) conform careia membrele albinosilor pot sa vindece sau pot aduce prosperitate celor care le consuma, de aceea, albinosii sunt vanati si omorati pentru a li se vinde membrele pe sume mari, celor care cred cu tarie in puterea tamaduitoare a ''celor diferiti'', carora soarta i-a lipsit de pigmentul datator de normalitate.

Mai multe despre crimele impotriva comunitatii de albinosi din Tanzania aici:

Pentru cei care stiu putine sau deloc despre aceasta boala, iata ce informatii am gasit pe Wikipedia, pentru a intelege suferinta acestor oameni:

Albinism (from Latin albus, "white"; see extended etymology, also called achromia, achromasia, or achromatosis) is a congenital disorder characterized by the complete or partial absence of pigment in the skin, hair and eyes due to absence or defect of an enzyme involved in the production of melanin. Albinism results from inheritance of recessive gene alleles and is known to affect all vertebrates, including humans. The most common term used for an organism affected by albinism is "albino". Additional clinical adjectives sometimes used to refer to animals are "albinoid" and "albinic".

Albinism is associated with a number of vision defects, such as photophobia, nystagmus and astigmatism. Lack of skin pigmentation makes the organism more susceptible to sunburn and skin cancers.

Documentarul asta mi-a adus aminte de o secventa similara vazuta in filmul District 9, unde, localnicii africani incearca sa consume membre de extraterestri, ("diferit''=albinos=altfel=strain) pentru ca initiasera ideea conform careia, acela care mananca membrele respective preia puterea fostului posesor al membrului respectiv... chiar capata puterea de a se vindeca.

Opriti nebunia asta! Opriti crimele! Promovati Organizatia Under the Same Sun !

Traim in Romania si asta ne omoara tot timpul

Am ales zicerea asta, ca titlu, pentru ca azi am mai luat o gura din medicamentul ala amar care ma trezeste mereu la realitatea trista din tara asta si ma face sa visez: ca, intr-o zi, fie se vor schimba in bine toate lucrurile astea, fie, ma voi schimba eu si voi fi cetateanul unei alte tari (preferabil altui continent) mai civilizate, care a preferat sa isi schimbe sistemele de valori pentru a-si motiva locuitorii sa vrea sa traiasca in ea si sa produca, sa contribuie la dezvoltarea economiei, societatii si a bunastarii sale.

Nu stiu care ati mai trecut, de curand, prin experienta schimbarii pasaportului in ''tara unde nimic nu mai trebuie sa ne uimeasca"...dar eu am facut-o zilele astea si nu mi-a fost bine deloc.

Sa nu va inchipuiti ca am si reusit sa fac ceea ce mi-am propus. Aaaa, nu! Nici vorba! Pentru ca de cand s-a schimbat sistemul, si s-a introdus cel informatizat, ala de produce pe banda rulanta greoaie pasapoartele electronice, tot atunci au inceput si durerile de cap ale romanilor care vor sa plece in tarile din afara UE.

Si ca sa se inteleaga bine de ce ma vait atata, trebuie sa va spun ca de doua zile ma chinui DOAR sa imi depun actele pentru realizarea minunatului act de trecere peste granite exotice, demers incununat cu un mare esec si o tona de nervi.

Programul afisat pe internet pe pagina baietilor de la directia pasapoarte este de luni pana vineri, incepand de la orele diminetii, respectiv 8:30 si terminandu-se pe la 16:30, cu exceptia zilei de joi, cand se intind pana la 18:30. Si ca birocratia sa fie in toi, in fiecare zi se dau bonuri de ordine (75 la numar, cu exceptia zilei de miercuri, cand se sparge punga cu generozitate si oamenii au dreptul sa primeasca 100 bonuri). Aste bonuri de ordine, care au devenit niste bilete foarte scumpe de intrare pe portile raiului, se pot procura, ca o ironie a situatiei, de la ghiseul ''eliberari pasapoarte".

Poate ca au facut asta ca s-au gandit ca omul ar fi bine sa aiba o previzualizare a locului de unde isi poate lua mult doritul document, dupa ce trece prin chinurile etapelor de colectionare si depunere a actelor necesare. Sau poate, au vrut sa ii arate dovezi cum ca, pasapoartele chiar sunt documente reale, si ca, oameni ca noi toti, au trecut si ei prin asta inainte, cu succes chiar, ca isi pot lua chiar pe sub nasul tau, pasaportul ala nou cu cip incorporat.

Buun, suna foarte ordonat si eficient sistemul, numa ca buba cea mare e ca, directiile astea noi de eliberare pasapoarte au fost restructurate si ca drept urmare, toate satele, comunele, orasele unui judet tin numa si numa de un singur birou al carui sediu e pus direct in orasul resedinta de judet. Astfel ca, la un ditamai judetul, toti locuitorii sai sunt obligati, daca vor sau trebuie sa isi schimbe pasaportul, sa o faca numai intr-un singur loc - biroul asta desemna (as zice eu mai bine, damnat!)

Ca exemplificare, judetul Hunedoara, alcatuit din 7 municipii, 7 orase si 55 de comune are in total aproximativ 500.000 locuitori. Ei bine, toti oamenii astia, la un moment dat vor sa isi schimbe pasaportul (de voie, de nevoie) si se trezesc la gramada, in anumite perioade ale anului (vara concediilor si in lunile sarbatorilor de iarna) sa se imbulzeasca la coada sa isi dobandeasca mult ravnitul document.

Cum eu, proaspata doamna cu adresa din buletinul cel nou in Hunedoara, mi-am dorit sa calatoresc in luna de miere intr-o tara exotica de pe continentul African, musai trebuie sa imi dobandesc pasaportul cel nou, ca sa pot trece linistita granitele. Si pentru ca am doua variante, amandoua la fel de scumpe, la alegerea tipului de pasaport, am ales varianta cea mai eficienta ca beneficii (durata si acoperire teritoriala): ala cu cip incorporat, de ii zice ''electronic''.

Distractia asta tehnologica noua costa, asa ca, inarmata cu rabdare si o mana de bani, m-am pus frumos la o alta coada, de data asta in fata casieriei unei filiale de CEC bank, sa imi platesc taxele (de pasaport si cea consulara) in valoare totala de 276 ron. Am asteptat cuminte dupa 10 oameni agitati si sufocati de lipsa unei surse de aer curat ca sa ma golesc de banii astia si ca sa intru in posesia pretioaselor chitante, fara de care nici sa nu te gandesti sa te duci la biroul pasapoarte.

Cand am ajuns si eu intr-un final la biroul asta, pe la 10:30 dimineata, nu mica mi-a fost mirarea sa dau cu ochii si cu nasul de puhoiul puturos de infometatii care asteptau, pe scari, pe podea, pe ciment sau sprijiniti de pereti, sa fie poftiti inauntru, intr-una din incaperile unde se depuneau actele. Senina ca o floare, inca, ma duc cu incredere sa intreb de unde pot sa fac rost mai intai de bonul care ma ordoneaza la coada de puturosi. Aflu, ca bonurile sunt terminate de mult si ca nu mai am sanse sa visez la a-mi depune actele in ziua cu pricina. Ajung sa fac compromisuri de genul sa apelez la rudele din judet care imi baga niste pile la biroul cu pricina, in ideea de a mai usura procesul. Nu am succes nici din prima, nici din a doua incercare, dupa ce am revenit, la cateva ore bune de la evenimentul de dimineata.

Dezamagita, imi incerc iar norocul, a doua zi dimineata, cu ochii cat cepele, treaza de la 6 jumate, ca sa ajung si eu la o ora rezonabila la coada. Zvonurile referitoare la cozile umane facute inca de 1 noaptea mi se adeveresc. Ba chiar, ma uimesc... gloata in asteptare ajunge pana la 200 de oameni, majoritatea dintre ei, inscrisi pe liste inca de la orele 20, din seara precedenta. Aflu asta direct de la cel care a avut initiativa de a face listele cu pricina.

In ciuda protestelor lui Adrian, ma avant curajoasa in multimea pulsand de nerabdare, si il abordez cu tupeu pe nenea initiatorul. Il intreb politicos, dar direct, cine e el, de unde ii veni ideea cu listele si cine a imputernicit ca oamenii sa vina cu cate o zi inainte ca sa isi ''tina loc'' pe lista, ca sa POATA LUA UN BON DE ORDINE(!!!), cu care sa poata intra apoi la biroul unde sa isi depuna actele. Dupa cateva replici taioase in care mi se explica necesitatea organizatorica de a face listele pentru ca oamenii sa nu se calce in picioare la coada de preluare a bonurilor de ordine...renuntam amandoi sa ne mai vorbim. Castig simpatia unui nene care era in aceeasi situatie cu mine, el venind din Petrosani insa, tot de doua zile pe drumuri, in dorinta de a prinde un loc la rand, la bonurile de ordine. Restul, de-alde gura-casca, se uita uimiti si cam dezarmati la incercarile mele de a distruge sistemul.

Cu o floare nu se face primavara... si cu o gura de femeie nu reusesti sa inlaturi prostia unui sistem.

Ma retrag, bombanind, destul de tare cat sa ma auda cat mai multi, nervoasa, la adresa situatiei similare cu perioada ceausista, cand parintii mei stateau la cozi interminabile, de la orele noptii, pentru o sticla de lapte si doua borcanele de iaurt.

Suntem in anul 2010, intr-o Romanie in care, democratia a fost invinsa, ca intr-un traseu cu circuit inchis, in care punctul de pornire e acelasi cu cel de sosire. Mi-e sila si mi-e jena ca sunt aici si ca am ajuns sa imi urasc conditia. Oamenii devin rai prin puterea exemplului si din cauza situatiilor care ii imping sa isi schimbe atitudinile, sa isi piarda rabdarea sau bunul simt. Suntem niste animale... si ne purtam ca atare, iar spiritul de turma e omniprezent.

Am preferat sa parasesc locatia cu pricina cat mai curand pentru a nu ma adanci in starea de nervi pe care mi-a provocat-o absurditatea contextului respectiv. Mi-am adus aminte totodata, pe langa faptul ca mi-am pierdut doua zile intregi si somnul de dimineata pentru NIMIC, ca am reusit sa imi blochez si 276 ron in CEC bank, sub forma de chitante, pe care, intre timp nu le pot folosi decat in scopul pentru care au fost eliberate. Iar cum scopul respectiv, inca asteapta a fi indeplinit, ma vad nevoita sa imi inghit amarul consolandu-ma cu ideea ca poate, din septembrie nu vor mai fi atati doritori de vacante sau atatea oferte de munca in locatii exotice (care sa explice numarul aberant de mare al celor care asteapta la cozile pentru pasapoarte).

Noapte buna Romania, ca eu nu mai vreau sa locuiesc aici!