jurnal de bord - London - 5 martie

Cum prima zi de vacanta a fost mai mult petrecuta pe drumuri, iar impresiile sunt legate mai mult de starea sau marimea aeropoartelor sau garilor, despre calatori si senzatiile traite alaturi de ei... voi transcrie mai jos primele randuri scrise pe laptop, in avion, in drum spre Anglia.

..........................................

5 martie 2010

Am dormit dusa de la Budapesta pana deasupra Germaniei. Ma obosise si timpul si presiunea... si am dormit bine, dusa, fara vise... ma rog, nu mi le mai aduc eu aminte.

Deasupra Germaniei am avut o surpriza placuta: in afara formelor de relief care se prefigurau de sus, de la 11.000 m altitudine, ca niste desene frumos conturate, am zarit niste dare negre... lasate de alte avioane. Cerul e senin si brazdat din cand in cand de formatiuni noroase, albe si pufoase. Dupa indicatiile de pe monitorul agatat de tavanul aeronavei, afara sunt - 51 grade Celsius. S-a incalzit pesemne, pentru ca la ora 10 cand am decolat din Bucuresti, erau -55 grade.

Ma uit pe geam afara (ma rog... hublou) si ma minunez ca un copil mic. Intre Bonn si Munchen, apare dedesubtul nostru, undeva in dreapta, un alt avion, mai mic si mai rapid (sau cel putin asa il percepe ochiul meu), care lasa si el o dara cenusie...neagra in urma. Dispare undeva in dreapta, dupa aripa avionului nostru, pe partea mea, ca dupa scurt timp sa nu il mai vad. Imi pare rau ca nu mi-am lasat aparatul foto la indemana, ca as fi avut ocupatie, dar sper ca la intoarcere sa mai am o sansa. Dar, dupa cum am invatat pe pielea mea in ultimul timp, se pare ca in fotografie nu exista "o a doua sansa".

In avion e liniste, cu exceptia zgomotului de fond, lasat de motoarele pasarii de fier. Nu pot sa zic ca ma simt foarte bine, inca ma mai doare capul un pic, sau cred ca sunt ametita. Undeva in zona tamplelor, sangele imi pulseaza mai tare.

Am mancat bine, acum o ora jumatate...doua (e ora 12:30) si e ok. Mancarea a fost buna: paste cu sos si piept de pui. Daaaa, stiu! Mi-am incalcat promisiunea facuta de Revelion, ca nu voi mai manca carne de pui, porc, vita...dar in situatia actuala, cele 3-4 bucatele de piept de pui au fost un compromis oarecum de inteles si neregretat prea mult. Aperitivul a fost un corn de faina alba uns de mine maiestos cu unt italienesc (peste care am presarat niste sare), iar desertul, mousse de cafea aromata. Un pic cam gras pentru mine, drept pentru care nici nu am terminat toata cutiuta. Apa plata a venit foarte bine dupa, ca sa spele, ce mai putea din grasimile lasate in gura.

Nu mai am rabdare si ma gandesc entuziasmata la momentul in care vom ateriza. Inca un viraj spre dreapta, o mica turbulenta sau o coborare neglijabila, dar care se simte puternic in presiunea exercitata asupra cutiei mele craniene si a continutului ei. Nu e un rau ca raul de masina (binecunoscut mie), dar are ceva din senzatia din telecabina sau din lift, ridicat la puterea 10.

Ma uit din nou pe monitorul din fata sus si se pare ca suntem la marginea portiunii terestre a continentului european. E ora 12:42 si suntem la 10.4000 m altitudine. Ne indreptam vertiginos si sigur spre capitala Angliei. Mi s-au infundat iar urechile si fac miscarea aia a mea din mandibula ca sa mai scap de tiutul din urechi si presiunea asupra timpanelor. Pasagerii vecini cu noi par a fi mai agitati, se tot foiesc pe coridorul ingust dintre scaune, cu directia baie. Se aud pungi fasaind si cate o tuse seaca. Inca un viraj, de data asta spre stanga, simtit mult mai puternic, pentru ca avionul s-a inclinat vizibil, iar timp de 15 secunde cred ca am mers asa, intr-o rana.

Nu se mai zareste nici uscat nici cladiri sau munti...deci e clar: suntem deasupra marii!

Imaginile de pe monitor imi confirma acest lucru. Sagetile indica traseul spre Canterbury. E ora 12:46, ne aflam la 8400 m si afara sunt -53 grade Celsius. Mai avem 35 de minute pana la destinatia finala. Coboram incet, dar sigur. Afara, in jos, se vede marea. Un viraj la dreapta si ma intorc iar nervos spre hublou. 3 vase maritime se observa sub noi. In rest e gol... si albastru. Doar norii mai schimba atmosfera prin formele lor efemere vatuite.

Capitanul vorbeste - mai avem 20 minute! Trebuie sa ma grabesc cu scrisul ca deja suntem atentionati vizavi de folosirea aparatelor electronice la bord in timpul aterizarii.

PS: am survolat centrul Londrei de 4 ori pana sa reusim sa aterizam...probabil ceva probleme cu spatiile de parcare de pe aeroportul Heathrow . :)

Imaginile luate au fost in aeroport, pe terminalul 4, si in gara Liverpool St., unde ne-am petrecut cea mai mare parte din zi... din motive de proasta sau neeficienta comunicare cu gazda noastra pentru o saptamana, Oana.

Primele imagini luate din aeroportul Heathrow... bineinteles trebuiau sa fie colorate. Primele poze din pasajul de pe terminal spre gura de metrou au fost facute si in semn de uimire pentru curatenie si oamenii care se ocupau de asta...
Curatenia din pasajul dinspre aeroport (terminalul 4) catre gura de metrou a fost si ea remarcata si fotografiata... la fel si cei care roboteau de zor la curatat guma de mestecat de pe jos si peretii.

Do U see me? Cuz I see u!

Gara Liverpool- unde ne-am petrecut cele mai multe ore in tranzit sau asteptand trenul sau metroul.

O mamica sexy, busy busy si grabita...

Magazine la etajul aceleiasi gari...pentru cei ca noi care aveau de asteptat jumatate de ora...pana la venirea urmatorului tren...


Dantelarie in metal...


Unul din fast-food-urile cautate si admirate de Adrian... Wasabi (sushi &bento).

Oricum, trecand peste nervii aferenti intarzierilor din gari si peroane de metrou, am dat cu ochii de oameni frumosi, majoritatea destul de curati, contrastand cu mizeria de pe jos... desi pentru o clipa am crezut ca Londra e un oras curat... (dar am aflat mai tarziu ca paranoia sau frica de atentate a autoritatilor londoneze a dus la eliminarea cosurilor de gunoi din oras).

Dupa cateva ore de carat bagajele dintr-o gara in alta...dintr-o statie de metrou in alta...dupa peste 10 apeluri esuate, am reusit sa ajungem la destinatie, unde ne astepta Oana... Ne-am descarcat incarcatura, nervii si oboseala de dupa 2 drumuri cu avionul (Timisoara- Bucuresti, Bucuresti- Londra), ne-am spalat, schimbat, reincarcat burtile cu o cina pregatita de Jimmy si apoi ne-am linistit cu un ceai tipic englezesc, cu lapte, dar dupa ora 5. Seara respectiva a fost dedicata povestilor, integrarii la mediu, recapitularii celor mai teribile momente traite de noi in Romania anul asta, respectiv de Oana (gazda noastra) in Londra. Pe la ora 11 (ora locala) ne-am dus la culcare, uitand de frig si oboseala, ca sa ne pregatim pentru a doua zi, care urma sa fie plina.

A venit ?!?

Ina Bambina: Ce zici maaaaaaaaaa? A venit?


ce-s alea acolo...colorate?


Ina zambila: Hmmm....Oare? Nu cred...


Desi...da, vad si eu niste zambile inflorite, movulii, roz si ciufulite ...



Nenea ce-a patit?
Pai a mirosit florile prea mult si ...


Mda... nii la ele! tara arde ... si cioroharlele se pun rapid pe platforme...


Lasa-le pe ele!
Ia mai bine uuuuite! Ce printesa delicata a iesit la lumina!


Si niste bravi toporasi!

Cu niste surate delicate galbioare.

Da ma, da uite la copacu' ala... ca parca e inghetat sau asa ceva...

Si ala de colo...parca e nins...



Pai da cum sa fie nins...ca narcisele nu au pic de zapada pe ele... Sau au ingalbenit ghioceii?

Hai ca-i intreb pe zapaugii aia de pasc iarba...
Voi ce ziceti...a venit?

Lasa-i ca is prea ocupati cu plivitul ierbii.

Hai ca poate stie domnisoara asta delicata...

Sau domul catel...daca isi ciuleste urechile bine ... nu ca e prea mare harmalaia din parc...


Eeee... un fund pufos de gaina!

Poate stie doamna asta pletoasa...ca e mai inteleapta...


Uite o smechera cu rochita alba...imi face cu ochiul... vezi poate te mananc!

Mugurasi dragalasi...voi sunteti cam tinerei sa stiti...


Da florile astea parfumate si zumzaitoare... or sti?

Bate clopotu! O fi insemnand ceva asta...


Hai sa ma ascund, ca vine ploaia!

Ba cred ca vine Pastele!
Uite ce oua mari! Or fi de dinozaur?

Ziggy piggy: Aaaaf.... nu se mai poate dormi in casa asta de gura ta! Da mah! DA! A venit...nu se vede?


E oficial primavara!!!!!

Spiritul Londrei e cu noi

Dupa o baie sanatoasa, 3 nopti de somn lung si un week-end plictisitor dar relaxant, ne recuperam dupa minunata vacanta la Londra, de acum o saptamana.

Inca nu imi revin din emotiile avute dupa vreo 8 ore de zbor, 4 avioane schimbate si mii de kilometri parcursi in aer, la maxim 11.000 km altitudine cu -53 grade celsius afara (noroc cu invelisul gros al carcasei aeronavei), asa ca imi e greu sa imi adun gandurile si sa ma pun pe scris ordonat, despre fiecare zi petrecuta pe pamantul reginei.

Sa vedem... in linii mari am stat acolo si ne-am plimbat efectiv 5 zile, ca 2 au fost cam pierdute cu drumul dus-intors.

Vremea, nu a fost deloc asa cum ne asteptam. Ba din contra. A fost prietenoasa cu aparatul foto si cu sanatatea noastra, nu a plouat deloc (ca semi burnita de 2 minute, in timp ce ne plimbam cu vaporasul pe Tamisa, nu se pune la socoteala). M-am plimbat cu umbrela mica in geanta, vreo 2 zile, dupa care am renuntat la ea, riscand, dar bucurandu-ne de o plimbare mai usoara.

Oamenii intalniti atat pe strada, prin mijloacele de transport, la muzee sau in magazine, erau amabili, zambitori si frumos imbracati (bine, exceptiile de la regula, au existat si acolo, ca doar nu era taramul perfectiunii) si nu ne-au creat probleme de nici o natura. Incredibil de multi turisti, mai ales ca nu eram in sezonul vacantelor, de toate culorile si natiile, cu nelipsitele harti, brosuri si aparate foto. Incredibil de multi joggeri, in ciuda vantului care batea considerabil, in special pe malurile Tamisei si pe podurile de peste aceasta.

Arhitectura locurilor vizitate m-a cam lasat perplex, pentru ca imbina intr-un mod ciudat istoria vremurilor apuse demult cu modernismul imbratisat de europenii mileniului nostru. Ca un paradox, peste tot pe unde am umblat prin Londra, dadeam de caldiri vechi, cu fatade invechite si ornate cu basoreliefuri si inscriptii vechi, in limbi necunoscute sau macar neintelese de noi, contrastand cu turnuri, magazine, poduri, cladiri de birouri sau chioscuri sub forme ciudate (ou, ananas, fabrica, triunghi intors, manunchi de spaghete, vapor etc).

Curatenia...ei bine...subiectul asta e discutabil. Pentru ca asa cum am vazut-o eu, Londra e si murdara si curata. E curata, imediat dupa ce oameni platiti pentru asta( si vezi destui care fac asta, la metrou, in gari, pe strada) isi fac treaba. Dar e si murdara, la miez de zi sau chiar la apus, dupa ce milioanele de oameni, fie ei turisti sau londonezi care se duc sau ies de la lucru, se napustesc asupra strazilor, mijloacelor de transport, ca un nor zumzaitor, lasand in urma pahare de carton de toate natiile, din care si-au sorbit bauturile energizante, supe calde sau smothies sanatoase si colorate, ambalaje de batoane de ciocolata sau din seminte si cereale, de sandwich-uri si nelipsitele ziare cu stiri proaspete din Londra sau din lumea intreaga.

Locuri de vizitat sau de pierdut vremea is prea multe cat sa le fi cuprins pe toate in experientele noastre de o saptamana de vacanta. Dar sunt destule cat sa te tina tot anul, gandindu-te ca mai vrei sa te intorci in Londra ca sa le revezi si sa mai treci odata pe acolo. Si noi sigur ne vom mai intoarce, pentru ca a fost cea mai tare vacanta de pana acum!

Revin cu detalii despre fiecare dintre locurile minunate pe care le-am vazut, in posturile viitoare.

Am aterizat acasa!

Stau in pat, in pijamale, infofolita cu plapuma calduroasa si cu Ziggy in brate, care s-a facut colac peste picioarele mele si sforaie usor. Casa e intoarsa toata cu fundu' in sus, peste tot dau cu ochii de bagaje, haine, pungi si pachete, aruncate care pe unde,genti burdusite cu pliante, brosuri si ziare, suveniruri si carduri de transport, pahare, cani, medicamente si servetele. Ma doare capu (sau is ametita...nu fac inca deosebirea) si nu ma pot dezlipi inca de pat. Am decolat de pe Heathrow la 10:30 ora Angliei si am aterizat pe Henri Coanda la 18, ora Romaniei. La 21:40 trebuia sa decolam din nou, dar din cauza zapezii, am mai stat vreo juma de ora. Intr-un final, pe la 22 am plecat si noi. Iar la 23, am aterizat pe aeroportul din Timisoara. Dupa o juma de ora de mers cu masina in tromba, viraje si frane, am coborat fortat in fata scarii blocului si-am vomitat suc de portocale si fistic. Pe la 1 si ceva am stins lumina si ne-am culcat. Cu usa deschisa la dormitor, ca sa lasam "copiii" sa vina la noi si sa ne toarca usor la picioare. La 5 si ceva dimineata, am auzit prima alarma de telefon. Dracu' s-o ia! Nu am mai adormit calumea dupa. Pe la 7 mi-a sunat alarma mea si pe la 7 jumate, a lui. Ziggy deja mi se gudura pe la cap si mi s-a strecurat dupa aia pe sub plapuma si pled, ca sa se incalzeasca. Acu astept sa imi revin din ameteala, sa ma imbrac si sa plec sa platesc chiria. Cand ma intorc, am program de curatenie. Dupa o saptamana, trebuie sa ma apuc iar de smotru. Si de sortat haine, si de spalat. Apoi sa imi chem prietenii la o sesiune de vizionat poze. Ca avem vreo 2000. A fost cea mai tare vacanta de pana acum. Cred. :)

Cand imi revin, bag si niste poze. Poate ma apuc de un jurnal de calatorie. Poate se opreste din nins.

31 and fabulous!

Citand personajul Carrie Bradshaw si tanjind la gasca ei de prietene, mi-am dat seama ca incerc de ceva vreme sa scriu despre prietenii mei si ... nu reusesc. Am impresia uneori ca nu am destule cuvinte si de aceea am tot amanat momentul. Dar azi este o zi speciala, asa ca imi fac curaj si scriu repede ce imi vine in minte. Nu as fi aici, acum, persoana care sunt, fara prietenii mei.

Asadar, in loc sa ma gandesc numai la mine, de ziua mea de nastere, ma gandesc la toti aceia care au contribuit ca eu sa devin persoana care sunt azi. Si la toti aceia care inca sunt in viata mea si imi dau putere si energie, inspiratie si curaj pentru a face orice zi sa fie minunata. Si la toti aceia care ma vor face, inca multi ani de acum incolo, sa zambesc, pentru ca fara ai as fi seaca, goala pe dinauntru si fara sens.

Anul trecut mi-am petrecut ziua de nastere umbland de nebuna prin magazine, supermarketuri cautand, cumparand produse, pregatind masa si atmosfera pentru petrecerea de 30 ani cat si pe cea sarbatorind logodna cu cel mai important barbat din viata mea.

Anul acesta am ales stilul minimalist (ca sa fiu la moda) si mi-am petrecut ziua stand acasa, spaland vase, pregatind bucate minunate (pasta de naut- humus- tort pentru pranz si, mai tarziu, peste la cuptor cu lamaie si rozmarin, cartofi, broccoli, salata verde cu rucola pentru cina).

Anul acesta, de ziua mea am fost alaturi de prietenii cei mai apropiati si partenerul meu de viata. Alaturi de oamenii dragi care au ceva de spus in viata mea si carora le pasa..ca e ziua mea. Si pentru ca mi-am facut un obicei (prost, bun, cum o fi el) de a monitoriza cine isi mai aduce aminte de mine, in ziua de 3 (sau 2-4-5, pentru cei care vor sa se abata de la regula sau intarziatii), de parca as putea contoriza asa gradul de rudenie, prietenie sau insemnatate pentru ei in anul acela... anul asta mi-am urmarit/insemnat colindatorii.

Si chiar daca in viata mea au avut loc schimbari importante - nu mai mananc carne, nu mai am job full time cu contract, nu mai plec in deplasari si nu mai sunt conectata activ la mediul profesional, totusi sunt mandra posesoare a unei liste de 27 de urari (venite de la indivizi sau familii). Oricat de nebuneste, infantil, meschin, ciudat sau rece ar parea acest obicei, mie chiar imi pasa. De ce? Pentru ca ma tine in viata. Daca am macar 5 persoane care isi aduc aminte de mine intr-o zi importanta din an, atunci pot sa stau linistita. E bine.

Insa conform rezultatelor monitorizarii mele, se pare ca sunt de-a dreptul populara. Asta mi-am dorit dintotdeauna. Sa insemn ceva pentru altii, sa fiu bagata in seama, luata in serios - chiar si pentru momentele cand fac glume ironice- pentru ca asta inseamna pentru mine ca nu fac pamantului umbra degeaba si ca tot ceea ce gandesc, simt si fac, adica tot ceea ce ma reprezinta, ramane macar putin si in memoria altora. Fie ca isi aduc aminte de mine doar din politete sau complezenta, din nevoie sau din dorinta de a fi la randul lor bagati in seama mai tarziu... eu sunt multumita. Deci stau bine pe scara sociala si asta...da...ma tine in viata. Dar nu raman doar la nivelul asta! Ma simt chiar fabulos!

Si daca am tot vorbit de prieteni, nu vreau sa uit sa mentionez cate ceva si despre familie. Ca o celebritate la ceremonia de decernare a premiilor Oscar, o spun cu sinceritate: fara (o)familie, as fi devastata. Nu conteaza care familie, a cui (a mea, a partenerului meu, sau cea pe care urmeaza sa o intemeiem impreuna oficial), ci conteaza ca membrii ei fac parte, in mintea mea, dintr-o mare familie care inseamna mult pentru mine. Si pentru asta, pentru faptul ca acea mare familie exista, vreau sa multumesc. Oricui vrea sa primeasca multumirile...cel care este responsabil de departamentul asta. Fie el un inger bun pazitor, vreun sfant, vreo divinitate sau o entitate suprema care ma apara si imi ofera oportunitati, o reincarnare a vreunui suflet bun din cadrul stramosilor nostri sau doar o picatura de energie pozitiva care pluteste in eter, si care stie foarte bine ce are de facut.

Sunt recunoscatoare si zambesc pentru acest dar minunat: familia si prietenii mei. Multumesc!