Desi nu e joi, ca in melodia celor de la Vama Veche, chiar nu mai am chef... Nu mai am chef de nimic si sa mai fac nimic. Pur si simplu simt ca e una din zilele acelea in care nu mai am chef sa ma mai agit pentru altii, in timp ce altii nu simt la fel. Parca as fi o marioneta la teatru de papusi, care isi urmeaza rolul constiincioasa, dupa scenariu, ca sa fie publicul multumit.
Ei bine azi nu mai am chef sa joc rolul ala... si vreau si eu sa fiu public, pasiv, nesimtit, delasator si orb.
M-am gandit la reactia asta si in alte dati, dar se pare ca nu mi-a mers. Din cauza instructajului dur din timpul copilariei, in atelierul mesterului care m-a facut sa fiu asa. Mi-am promis de atatea ori ca voi schimba situatia in alte feluri, care sa imi fie mie pe plac, si sa ma fac si eu ca altii, sa ma pot adapta la mediul din jurul meu, sa fie bine si pentru mine...dar nu m-am putut tine de cuvant pana la capat. Si am suferit din nou.
Lumea asta ... poate nu e pentru mine. Poate trebuie sa caut eu o alta lume careia sa ii apartin, cu reguli si valori. Sau, vorba lui Ghandi, sa incep sa ma schimb eu ca sa pot schimba lumea in care traiesc. Numai ca, se pare ca la noi, puterea exemplului pozitiv nu functioneaza. La noi, numai puterea exemplului negativ e cea care da roade si multiplica adepti.
Degeaba... sunt prea multi... cei carora nu le pasa, cei care se simt bine in jeg si care fac totul posibil sa jegoseasca si putinele locuri care raman nepatate, pentru ca inca mai sunt intretinute de astia, putinii prosti care inca se mai chinuie si spera ca va fi bine.
Oi fi iarasi depresiva, sau poate sunt depresiva din cauza mediului, ca sa nu mai dau atata vina tot pe mine, pe psihic si pe chimism intern, asa cum am facut in atatea dati. Nu domnule, eu sunt de vina, eu si numai eu!
Da, m-am saturat!
Azi e clara treaba. Ma mut pe planeta nesimtirii. Sau in tara absurdului. Macar pana gasesc o cale sa trec de partea celalata, in lumea aia unde exemplul pozitiv inca functioneaza si creeaza adepti.
Sunt suparata. Da. Si sper sa ma oboseasca atata de tare supararea mea si gandurile mele cele mai personale, despre viata si viitor, despre ceea ce vreau sa fac cand voi fi mare si cand voi putea sa tai in jurul meu capete, asa cum faceau romanii, pe vremuri. Si cand voi fi obosita destul, poate nu voi mai reusi sa-mi mai concentrez pupilele pe mizeriile din jurul meu.
