Si istoria se repeta

Ori e ceva in aerul pe care eu il respir, ori e ceva in alinierea planetelor care imi graviteaza universul, ori pur si simplu asa a fost sa fie... duminica asta care doar ce a trecut mi-am largit aria de ingrijire a vietuitoarelor pe care sa le pot ajuta. Am gasit un porumbel. Dimineata la ora 7:30, cam friguroasa si destul de linistita, chiar cand sa plece Adrian, am vazut o pasare cu ghearele in aer. Dadea din picioruse de parca avea epilepsie. Initial am crezut ca e mort sau pe moarte, dar curiozitatea m-a facut sa ma apropii sa ma asigur ca nu mai am nimic cu ce sa il ajut. L-am ridicat intr-o pozitie fireasca, si si-a deschis pleoapele. In momentul ala mi-am dat seama ca in corpul firav al pasarii mai era o urma de viata.

Recunosc ca nu sunt o mare fana a inaripatelor, imi place mai degraba sa le admir de la distanta, decat sa ma implic fizic in viata lor. Dar acum era o alta situatie.

Am urcat inapoi in casa, am revenit cu mancare.
Am urcat din nou si am stat pe ganduri. Apoi mi-am dat seama, ca in starea in care era, pasarea putea fi omorata de vreo pisica de pe strada. Si atunci mi-am luat inima in dinti si am coborat iar. Porumbelul era inca pe pamant, in aceeasi pozitie in care il lasasem, parca in stare de soc, neputand sa isi miste prea mult picioarele, aripile sau capul.

Nu am prea stiut eu ce sa fac cu el, asa ca i-am oferit culcus intr-o cutie de pantofi si un prosop vechi. L-am cazat temporar in dormitorul nostru, unde bateau firav niste raze de soare. Am inchis usa cu cheia sa ma asigur ca nu va intra niciunul din monstrii parosi. Apoi m-am foit ca o ametita prin casa, apoi iar am intrat in dormitor, i-am facut vreo cateva poze micutului socat.

L-am lasat asa cateva ore sa se linisteasca, sa doarma si sa isi revina la caldura si liniste. Era in siguranta...


Dupa o vreme, m-am dus iar la el... nelinistita nevoie mare de situatia noului meu protejat.

Pe la ora 14 m-am hotarat ca poate e timpul sa redau mediului lui. Asa ca m-am asigurat ca si-a revenit din ... ce o fi avut... si ca incepuse deja sa reactioneze la prezenta mea, sa se teama si sa incerce sa se ascunda prin camera de ghivecele mari de flori.

Curand, era din nou afara, in gradina, unde, au venit si alti amici zburatori ca si el. L-am urmarit de la etaj, de pe fereastra si m-am bucurat nespus vazand ca isi revenise. Cauta mancare si se ciugulea printre penele din piept.
Mi-am intors privirea pentru cateva secunde, si cand am revenit inspre locul unde fusese, nu l-am mai vazut. Zburase!

Poate pare copilaresc, dar m-am bucurat enorm ca am avut ocazia din nou sa ofer o sansa la viata unui suflet.

Si acum, de fiecare data cand privesc porumbeii in zbor, in cartierul meu, imi spun in minte : ''Oare el e?''

O viata noua

Vesti bune primavara asta are: azi dimineata, intr-o duminca insorita am avut norocul de a-i gasi lui Dino stapani permanenti, care si-au luat angajamentul sa il creasca si sa aiba grija de el, la casa lor din Recas.

Acest lucru a fost posibil datorita Targului de Adoptii Catei organizat de Asociatia PetHope si Asociatia Studentilor de la Facultatea de Medicina Veterinara din Timisoara.

De la foarte mic pana la mare, catei frumosi au stat cuminti si au sperat ca vor fi primiti in inimile lor de oameni iubitori care sa ii adopte pentru o viata mai buna.


Nu am crezut ca evenimentul va avea un asa de mare succes, dar luand in calcul numarul mare al participantilor precum si al familiilor care se inghesuiau sa semneze contractele de adoptie pentru cateii pe care ii tineau cu drag la piept, consider ca este o initiativa dorita, mult asteptata si binevenita in peisajul local.


Asadar Dino a parasit resedinta noastra pentru a se face stapan pe o curte mare si frumoasa - dupa spusele noilor lui stapani. Cu pasi repezi am parasit locatia targului pentru a nu ma uita inapoi sau pentru ca nu cumva Dino sa ma vada indepartandu-se de el.

Au fost 3 luni pline de intamplari care mai de care incarcate emotional, 3 luni in care am incercat sa ne indeplinim cat mai bine misiunea de stapani temporari. Consideram ca am facut bine ca am avut puterea sa trecem peste momentele mai putin placute pentru ca sa putem rezista pana astazi si sa ne bucuram de un final fericit, al carui principal protagonist si castigor este un catel nastrusnic cu blanita gri argintiu.


Sper din tot sufletul ca toti cateii care erau astazi expusi la targ sa fi avut norocul de a fi plecat la cate o familie iubitoare si daca nu astazi, macar alta data sa poata avea mai mult noroc.

Cu riscul de a ma repeta sau de a fi lacrimogena, trebuie sa recunosc ca sunt foarte recunoscatoare voluntarilor de la cele doua asociatii mentionate mai sus care si-au facut datoria si au rezistat stresului de a stapani cateii prezenti la eveniment si doresc sa le urez la cat mai multe succese de gen.

Multumim!

Iar pe Dino, promitem sa ne facem timp sa il vizitam la noua lui casa din Recas, indiferent daca va fi sau nu sezon de struguri si must. :)