vineri, 25 noiembrie 2011

Amintiri cu matze, pisici, monstrii aka cats

Am stiut ca o sa iubesc pisicile din momentul in care l-am zarit pe Vasile, motanul bunicilor paterni, pe vremea cand eram doar de-o schioapa, dar a fost dragoste la prima vedere. Si spre deosebire de iubirile umane, astea fata de pisici sunt pentru totdeauna. sub nici o forma si neconditionate de absolut nimic de pe lumea asta nu as putea sa urasc pisicile.

Aceasta prima intalnire cu motanul Vasile mi-a marcat copilaria pentru inca de cand am avut voie sa am propriul pisic, atunci cand ai mei au considerat ca sunt destul de mare ca sa imi asum o astfel de responsabilitate, varumiu mi-a adus acasa intr-o seara pe primul meu Vasilica - micut, paros, cu coada lunga, ochi migdalati si musai miorlaind fara oprire. Era fiul unei matze de rasa siameza, drept pentru care ne era un pic teama ca o sa fie mai rautz si incapatanat. Ba din contra, peste ani, Vasile aka Vasilica aka Vasi s-a dovedit a fi un tovaras foarte inteligent si fidel, atent cu igiena personala si chiar sociabil cu cainele din curte caruia ii aducea regulat cate o prada de la vecini (pui sau jambon, dupa sezon). L-am avut alaturi de noi pana la Revolutie, cand s-a speriat pesemne de tiruri de arma si trasoare si a ramas blocat in vreun pod sau pivnita vreunui vecin cateva zile, asta judecand dupa panzele de paianjen si rumegusul care i se incalcisera in blana, la intoarcerea miraculoasa.

Dupa cum spuneam si mai inainte, dragostea asta odata inceputa, nu a putut fi oprita de accidente sau de batranete, asa ca, de fiecare data pisicile pierdute/disparute de printre noi au fost rapid inlocuite cu altele. Au mai fost cativa Vasilici, dupa care i-au urmat, din ce imi mai aduc aminte, un Cocosel portocaliu ('diareic' dupa spusele unei verisoare care nu prea suporta matzaitele blanoase), un Tomita alb ca neaua, o alta neagra ca taciunele pe care tatamiu a expulzat-o agresiv de acasa, pe motiv ca ''nu era curata'', o pereche de surori - Pic si Poc - care, la cateva luni dupa ce le-am primit admirativ in curtea si sufletele noastre au intrat in calduri si ne-au umplut si curtea cu bulgari miorlaitori. La vremea respectiva, aveam in curte in total 7 suflete infometate care la orele 5 dimineata ii trezeau pe ai mei cu niste mirolaituri demne de un prunc de tzatza. Fetele au rezistat pana au facut si a doua tura de pui, dupa care ai mei, au hotarat ca e mai sigur sa le instraineze intr-un sat din apropiere... Iar despre asta nu vreau sa vorbesc pentru ca e prea amara amintirea si neputinta mea de a ma opune deciziei lor.

Ultimul din seria celor faini a fost Bobo, un extrapufos, extrajucaus, extramamos, care le-au tinut cald alor mei in iernile reci, cuibarindu-se in plicul de la plapuma si facand jumbuslucuri minunate, cat am fost eu mare parte plecata la Timisoara ca studenta. Mama imi zicea uneori ca de cate ori il vad pe Bobo mai uita ca au ramas singuri, si ca le insenineaza chipurile ca isi aduc aminte de mine...

Bobo a murit de batranete, si probabil la limita celor 9 vieti, cand dupa mutra pe care o avea, cred ca se cam saturase de viata asta pamanteasca si s-a hotarat sa plece, in lumea pisicilor fericite pentru totdeauna. Cel putin, asa ne-a placut noua sa credem, dupa ce, fiind din ce in ce mai slabit, aproape surd si nemaireactionand atat de rapid ca odinioara, a plecat intr-o zi si nu s-a mai intors.

Apoi, de cand cu instrainarea mea fizica si in timp, emotionala, de casa parinteasca, mi-am propus ca la momentul cand voi avea posibilitatea de a sta singura, sa imi iau un matz. Oricum si in orice fel. Numa sa fiu din nou cum ma simteam in copilarie. Si mi-am tinut promisiunea asta pana cand m-am facut salariat cu banii mei si am avut posibilitatea sa ma mut in chirie. Si nu mi-a pasat ca imparteam apartamentul cu inca alti fericiti ca mine si nici de ce or sa creada. Nu le-am cerut parerea pentru ca am considerat decizia asta una foarte personala si basta.

Asa ca m-am pus pe cautat pe strada, pe strigat pis-pis-pis si umblat cu pate de porc si carne dupa mine in speranta ca voi avea cu ce sa atrag paroseniile mult cautate. Din nefericire, tactica asta nu a dat rezultate asa ca m-am pus pe cautat temeinic in Publitim, la rubrica "oferte diverse". Si am sunat pe omu cu 6 matzi de 2,5 luni si am stabilit o intalnire chiar in ziua aia, dupa ora 6, cand termina si al meu programul de lucru. Si cand a venit acasa rupt, eu l-am intampinat cu o mutra hotarata si mega entuziasmata, anuntandu-l ca va trebui sa ma insoteasca musai pana la casa omului, ca sa imi iau matzul mult dorit si asteptat.

Si uite-asa, ne-am trezit umbland pe strazi la periferia orasului, dand telefoane si facilitand o intalnire pe care o asteptam de ani buni. Am intrat in curtea omului, i-am vazut odraslele care alergau de colo colo, mie imi facuse cu ochiul o blanoasa neagra si pufoasa si cu mici firicele albe
insa pe al meu l-a atras unu singur: cel mai zburdalnic si cel mai traznit dintre toti, ala de nu statea o secunda locului si se catara in sus si in jos pe o tulpina contorsionata de vita-de-vie. Si pentru ca, daca vroiam sa am liniste in casa, trebuia sa ascult si de dorintele consortului, am mers pe mana lui si l-am luat pe Ziggy. Proprietarul matzelor s-a oferit sa ne duca cu masina personala pana acasa la noi, ca ii era teama sa nu scapam odrasla pe drum, la cat de tare se zbuciuma din bratele noastre.

Si din momentul in care a ajuns sa isi puna pernitele pe gresia din bucatarie, speriat si lipit de zid, sub calorifer, Ziggy a ramas al nostru si a ramas continuare in top in sufletele noastre.

Povestea ce urmeaza e fireasca, pentru ca nu avea cum sa fie intreaga prima. Asadar, cum ne statea obiceiul acum cativa ani, mergeam in week-end la Real, dupa cascat gura pe rafturi, la facut de cumparaturi in masa. Si de fiecare data cand intram, pe stanga, musai trebuia sa ne oprim in fata ''borcanelor de sticla'' de la petshop-ul Animax, unde ne umpleam inimile de fericire.

Intr-o astfel de zi, ne-a fost dat sa ne schimbam conceptiile cum ca O pisica e destul la casa omului cat sa iti bucure inima. Erau acolo intr-un acvariu trei frati care erau de dat, pe gratis: doi portocalii, speriati si lipiti de casuta imblanita ''de la etaj'', iar deasupra casutei, cu o labuta atarnandu-i strengareste, o mandrete de pufosenie tricolora care trona universul lor de sticla. Lui al meu nu mult i-a trebuit pana sa scoata pe gura magnifica expresie: ''hai sa ne uitam, poate ii luam lui Ziggy un partener de joaca''. Nici nu am asteptat sa termine de zis cele de mai sus, m-am uitat la ochii lui blanzi si ingaduitori ca ai unui bunic ca m-am si teleportat inauntrul petshop-ului lipita cu nasu de acvariul transparent si rugand pe unul din angajati sa imi inlesneasca accesul la blanosi.

Rand pe rand i-am luat in brate pe mogaldeti si le-am testat rezistenta la stres si la mirosul hainelor mele, simtindu-le gherutele fratilor speriosi dar si ''lipiciul'' surorii nepasatoare. Cum stiam din start, ca pisicile tricolore sunt musai fete, am cam strambat din nas la prima tura de incercari, ca parca nu vroiam nunta cu cantec acasa. Insa al meu m-a convins ca poate asa se realizeaza un echilibru, si Ziggy al nostru urlatorul (ca intrase in perioada de calduri) nu o sa se mai simta singur si o sa uite de necazul hormonal incercand sa se joace cu minunata viitoare sora.

Zis si facut, am luat-o in causul palmelor unite pe micuta blanoasa, care s-a dovedit a fi foarte cuminte si chiar incantata de privelistea de afara, de la Real pana la noi acasa, mergand pe jos. I-am remarcat mirosul puternic de murdar si cativa puricei la purtator, care nu pareau deloc sa o deranjeze. Primul contact cu Ziggy a fost sec, micuta patrupeda ajunsa la noi pe masuta din hol, hotarand ca e cazul sa se spele, ca sa ne arate ca igiena e unul din atuurile ei si ignorandu-l aproape total pe curajosul domn.

Din acel moment si pana azi am ajuns sa o strigam Ina/Zina/China/Turbina/Bubulina si in alte felurite moduri pe care nu mi le mai aduc aminte acum, toate din drag pentru ea, grasana noastra pufoasa.

A, cei doi frati sunt prieteni buni si viteji luptatori la orice ora din zi sau noapte, spre deliciul publicului- adica noi doi.

Nu imi imaginez viata fara ei si chiar daca va fi sa ii pierd, the show must go on ca doar nah, o promisiune din copilarie ramane una pe viata, asa ca voi fi mereu indragostita de ei, blanosii, monstrii pufosi care imi insenineaza serile cand ma intorc de la lucru sau diminetile cand fac ochi de sub plapuma calda.

Deocamdata ei sunt acum protagonistii povestii noastre de dragoste.

Si tot din dragoste pentru ei, declar ca sunt total amuzata de desenele/filmuletele facute de Simon Tofield cu ale lui deja celebre cartulii: Simon's cat.




vineri, 18 noiembrie 2011

Poveste scurta despre identitate

Romanii sunt...asa si mai departe. Am pornit de la campania ROM si imi dau seama ca pe undeva exista un sambure de adevar... Caut si eu pe google ca Toma necredinciosu sa vad daca ceea ce zic oamenii astia e adevarat. Am incercat in romana, in engleza si in franceza...si cam da, nu sunt foarte magulitoare adjectivele. Cea pe care o pot confirma cu siguranta ar fi faza cu pigmentul pielii. Ca suntem vazuti din afara cam inchisi la culoare, de unde si faptul ca suntem mai de temut... ca poate furam, mintim si suntem de neincredere.

In toamna anului 2005 cand am fost prima oara in afara granitelor tarisoarei noastre, am avut ocazia sa calc pe pamant elen, alaturi de reprezentanti a altor 10 tari, in cadrul unui workshop international EVS. In prima seara, dupa ce am aterizat pe aeroportul din Atena, alaturi de compatrioata mea, am avut nesansa de a nu fi luati cu autobuzul gazdelor, ca se stricase. Drept pentru care, a trebuit sa ne descurcam singure, luand un autobuz local pana in oraselul Xylocastro. Toata trebusoara asta ne-a decalat de la programul pe seara respectiva, drept pentru care am intarziat si la masa de seara, ajungand direct la hotel. Acolo, am facut cunostinta cu receptionista care ne-a anuntat ca daca mergem rapid la restaurant poate mai prindem ceva din masa de seara. Pe drum, insa ne-am intalnit cu colegii nostri de workshop care se intorceau ghiftuiti.

In camere eram repartizati cate 3, si ca sa ne obisnuim deja cu diferentele culturale, o egipteanca, o poloneza si o romanca - eu. Am facut cunostinta cu viitoarele mele colege de camera, iar egipteanca, Nagla, cand m-a identificat pe mine si pe Anca, si-a exprimat entuziasmul si usurarea ca noi, romanii, in sfarsit veniseram. Nu intelegeam la inceput de unde veneau emotiile ei pana nu ne-a spus ca inainte de venirea noastra, toata lumea o intreba pe ea, pe egipteanca noastra draguta si mai creola la piele, daca nu cumva ea e din Romania. Si mie si Ancai ni se blocara pentru o secunda privirile una asupra celeilalte, cand ne dam seama de o preconceptie care se propagase cu viteza luminii, in timp si spatiu, peste continente: ca romanii au pielea inchisa.

Evident ca nu i-am putut explica egiptencei noastre de unde pornise marsavia asta, asa ca ne-am prefacut ca nu ne dam seama de ce colegii nostri o confundasera pe Nagla cu o romanca, asa ca sa pastram aparentele si sa nu propagam mai departe un neadevar trist.

joi, 10 noiembrie 2011

Barbatii cu centura



Sunt o mare consumatoare de mijloace de transport in comun, 5 zile din 7, alea lucratoare. Asa ca am ocazia sa observ la orele diminetii cat si la apusul soarelui, un fenomen care incepe sa prinda contur, prin prisma repetarii sale.

Multi barbati, cand urca in troleibuz sau tramvai, parca o iau razna cand vad un scaun liber. Se invalmasesc sa il ocupe si il pastreaza ocupat, de parca, din momentul in care s-au asezat pe el, isi pun centuri de siguranta invizibile si prind radacini pana la statia de destinatie, fara sa le mai pese de ce e in jurul lor.

Am remarcat de foarte multe ori, ca batranele si femeile cu copii sau cu plase incarcate nu au deloc intaietate cand vine vorba de eliberarea unui scaun. Barbatii se aseaza si basta, fara nici un pic de empatie, intinzandu-si comod picioarele inainte, tusind zgomotos sau razand in chicoteli adolescentine, cazul din urma fiind mai des intalnit pentru cei care urca in grup (de 2-3) si vor sa isi dovedeasca apartenenta la grup.

Daca cumva se face ca intr-un tramvai/autobuz aglomerat sa se simta cineva, acelea sunt femeile - cele tinere - de cele mai multe ori (a nu se intelege adolescente liceence! care si ele atinge cote maxime la ignoranta si lipsa de empatie): ele sunt singurele care se mai ridica pentru a face loc unei batrane, unei femei cu copil in brate sau poate, uneori unui batran care se tine greu pe picioare. In rest, ignoranta totala.

Asa mi-a fost dat sa vad si intr-una din serile trecute, venind spre casa, intr-un troleibuz plin ochi, ingramadit cu tot felul de calatori, tineri, batrani, adolescenti, parinti, cupluri, grupuri sau indivizi singuri, pazindu-si cu strasnicie locurile fie in picioare, fie sezand, si lasand hazardul sa isi faca de cap.

La o statie importanta, coborand mai multi calatori, cateva scaune s-au eliberat treptat, lasand posibilitatea ca femeile cu copii in brate, sau cu ei de mana, cele cu plase incarcate sau indoite de batranete, sa ocupe locurile respective. Dar aceasta posibilitate a fost exclusa pe loc, in momentul in care in troleibuz, s-au urcat in graba si cu galagie vreo doua gasti de tineri si una de muncitori slinosi, care si-au facut dreptate cu coatele. Dezgust e un cuvant finut gandindu-ma la ceea ce am simtit in acel moment, uitandu-ma in ochii unuia din ei care zambea nesimtit, si lasand femeia cu copilul mic de mana, sa se inghesuie pe coridor, incercand sa isi caute un loc de sprijin.

Si exemplele pot continua.

Deci, care-i faza? Ce se intampla...?
M-am tampit eu de cap, sau odata cu emanciparea femeii, se presupune ca si bunele maniere sa ia o intorsatura de 180 de grade, si sa cerem egalitate prin nerespectarea unor reguli de bun simt?

joi, 3 noiembrie 2011

Afacerea cu farmaciile

Anul trecut prin decembrie am racit si eu ca tot omu, intr-o perioada in care nu stii daca e vara, toamna sau iarna, din cauza diferentelor mari de temperatura de la dimineata la pranz. Si pentru ca tin la sanatatea mea, am dat pe la medicul de familie sa ma ajute cu un tratament corespunzator. Cum impartasesc pasiunea dr de familie pentru medicina homeopata si cum fiind insarcinata nu prea ma pot arunca in orice farmacie sa cumpar orice medicament de raceala, am acceptat cu drag reteta prescrisa si am purces a doua zi la cautat farmacii corespunzatoare pentru a-mi achizitiona pastilele respective. Cum eram in centru, am intrat in vreo 3 farmacii respectabile sa intreb daca au medicamente homeopate. Cu greu am reusit sa gasesc in farmacia Vlad doua dintre ele, pe care le-am cumparat, cu inima indoita... Am intrat apoi in Catena, unde nu mica mi-a fost mirarea sa le gasesc pe toate, la preturi mult mai mici decat in Vlad.

Faza cea mai amuzanta a fost legata de atitudinea unuia dintre vanzatori, cel care era disponibil sa ma preia, care m-a anuntat vesel inca de la inceput, ca e preferabil sa platesc cash din cauza unor mici probleme legate de aparatul de plata cu cardul. Si asta, pentru ca in trecut a durat destul de multa vreme sa proceseze o plata si au hotarat ca pe viitor sa mearga pe varianta de plata cash.
Vadit iritata de asa-zisa indisponibilitate, ii comunic casierului farmacist ca am cash la mine, dar as fi preferat sa incerc si plata cu cardul, poate eu eram exceptia de regula. O alta colega de casa mi-a surprins indignarea si a sarit in ajutorul meu, spre disperarea casierului indaratnic. Culmea, operatiunea de plata cardul la mine a mers ca pe roate, spre satisfactia mea suprema. Intreb totodata si de pretul la celelalte medicamente pe care le cumparasem deja de la farmacia anterioara, ca sa imi fac sange rau, previzibi. Primesc raspunsul in doi peri, evident pastilele respective le puteam achiziona la un pret mult mai mic, si daca aveam si card Catena, primeam si reducerea de x% acordata clientilor cu card.
In niciunul din cazurile cand mi s-a fluturat prin fata expresia ”daca aveati card la noi, le luati mai ieftin” nu mi s-a oferit ocazia sa aflu si informatiile pretioase despre cum se poate intra in posesia unui astfel de card si daca intram in categoria clientilor lor... Nimic. Ce sa mai comentez despre abilitatile de vanzare ale farmacistului respectiv. Pentru mine, dupa isprava asta, tot la rangul de casier ramane.

Mi-am adus aminte, iesind din farmacie, si zambind amar cu plasa de medicamente intre degete, ca in perioada studentiei, din lipsa de fonduri, cautand in disperare sa imi cumpar medicamentele salvatoare pentru o laringita urata, am facut experimentul de a intreba in farmacii diferite pretul de achizionare a retetei respective, si nu mica mi-a fost mirarea ca in toate 5 am primit 5 raspunsuri diferite de preturi. A trecut mult de atunci si evident ca nu imi mai aduc aminte care era cea mai ieftina optiune, dar cu siguranta lucrurile nu s-au schimbat. Ba au aparut si mai multe farmacii, si mai multe branduri, drept pentru care si inca o data zic, ca treaba asta cu farmaciile e o afacere mega banoasa. Nu pot spera decat sa ma tin departe de boli si suferinte fizice si psihice, respectiv cat mai departe de furnizorii de leacuri.

vineri, 21 octombrie 2011

Tramvaie triste

Toamna asta e ciudata si parsiva. Cu diferente mari de temperatura de la zi la zi sau de la zi la noapte, cu fitze si mofturi demne de o domnisoara de pension, toamna asta ma cam scoate din sarite. Cu un chef major de a urca in tramvai - varianta mai rapida a mijlocului de transport in comun dimineata, ca sa ajung la job - imi adun toate fortele ca sa nu ma intristez si mai tare in cele 15 minute cat dureaza aproximativ o calatorie si imi impun sa ma gandesc la cu totul altceva decat la uratenia care ma inconjoara. Astazi in schimb, cu somnul in pleoape si ploaia pe adidasi, nu m-am putut concentra pe altceva decat pe interiorul schimonosit al vagonului pe al carui perete din spate ma sprijineam sfios. Nu de alta, dar toate scaunele parca aveau ceva amenintator si deloc primitor, unde mai pui ca pe majoritatea se vedeau picaturi de apa, provenite din nu stiu ce surse dubioase, cel mai probabil de pe hainele sau umbrelele calatorilor nesimtiti.

Ma gandeam in timpul mersului, ca e trist sa calatoresti cu atatea mazgalituri in jur, cu semne indescifrabile si desene imbarligate, de parca dracul si-a bagat coada in vopsea si a inceput sa danseze prin tramvaiul cu pricina, lasandu-si in jur urmele. Si ma tot gandeam eu daca as avea un pic de tupeu as scoate telefonul si as incepe sa fac poze in stanga si dreapta ca sa imortalizez tristetea asta nedescrisa.


Si cand ma apropii de finalul calatoriei mele si a indeciziei mele de a face sau nu pozele propuse, ma trezesc ca sunt martora unei marsavii des intalnite la noi: doi indivizi, un EL si o EA, dubiosi inca de cand se urcasera, cu ochi sticlosi si privire fixa, s-au tot foit indefinit prin spatele vagonului pana la statia unde am coborat si eu si alte vreo 4 persoane, si au incercat sa fure din geanta unei femei portofelul sau telefonul, in timp ce aceasta incerca sa coboare. Mi-am dat seama ca treaba e putreda in momentul in care EA incerca sa ma dea la o parte din spatele femeii -victima, si o tot impingea cu umbrela peste geanta, iar el o para pe la spate, incercand sa acopere intr-un mod si mai dubios, in dreptul scarilor. Pana la final, nu le reusise faza, pentru ca femeia s-a simtit impinsa si inghiontita si obligata sa coboare din tramvai fortat, si s-a intors sprea EA spunandu-i sa aiba rabdare sa coboare. Am vazut atunci ca avea geanta deschisa si i se vedea un pachet de servetele. Probabil ca EA incercase sa isi strecoare mana in primul compartiment al gentii si daduse gres, negasind decat obiecte mai putin valoroase.

Observand rapid marsavia asta, m-am dus la femeie si am atentionat-o sa isi verifice rapid geanta ca fusese victima unei incercari de furt. In timp ce incercam sa imi fac datoria, si sa intru in vorba cu femeia, hoata a venit spre mine si ma impungea cu aceeasi umbrela, de data asta deschisa, dandu-mi peste cap de cateva ori, cu tupeu, intr-o incercare de a ma indeparta de langa victima. Am simtit atunci ca mi se ridica tensiunea si mai tare si m-am ferit de impunsaturile ei mentinandu-mi pozitia si spunandu-i femeii sa aiba grija de ea pe viitor si sa isi tina la piept geanta in mijloace de transport in comun.

Ma rog, nu mai are sens sa continui cu povestea respectiva, ci doar imi ramasese in minte starea asta de toamna trista, cu oameni urati la suflet si tramvaie mazgalite, cu povesti de doi lei si agitatie nedefinita, care nu se potriveste deloc unui sfarsit de saptamana.

Gri, gri, toamna gri...

marți, 12 aprilie 2011

Si istoria se repeta



Ori e ceva in aerul pe care eu il respir, ori e ceva in alinierea planetelor care imi graviteaza universul, ori pur si simplu asa a fost sa fie... duminica asta care doar ce a trecut mi-am largit aria de ingrijire a vietuitoarelor pe care sa le pot ajuta. Am gasit un porumbel. Dimineata la ora 7:30, cam friguroasa si destul de linistita, chiar cand sa plece Adrian, am vazut o pasare cu ghearele in aer. Dadea din picioruse de parca avea epilepsie. Initial am crezut ca e mort sau pe moarte, dar curiozitatea m-a facut sa ma apropii sa ma asigur ca nu mai am nimic cu ce sa il ajut. L-am ridicat intr-o pozitie fireasca, si si-a deschis pleoapele. In momentul ala mi-am dat seama ca in corpul firav al pasarii mai era o urma de viata.

Recunosc ca nu sunt o mare fana a inaripatelor, imi place mai degraba sa le admir de la distanta, decat sa ma implic fizic in viata lor. Dar acum era o alta situatie.

Am urcat inapoi in casa, am revenit cu mancare.
Am urcat din nou si am stat pe ganduri. Apoi mi-am dat seama, ca in starea in care era, pasarea putea fi omorata de vreo pisica de pe strada. Si atunci mi-am luat inima in dinti si am coborat iar. Porumbelul era inca pe pamant, in aceeasi pozitie in care il lasasem, parca in stare de soc, neputand sa isi miste prea mult picioarele, aripile sau capul.

Nu am prea stiut eu ce sa fac cu el, asa ca i-am oferit culcus intr-o cutie de pantofi si un prosop vechi. L-am cazat temporar in dormitorul nostru, unde bateau firav niste raze de soare. Am inchis usa cu cheia sa ma asigur ca nu va intra niciunul din monstrii parosi. Apoi m-am foit ca o ametita prin casa, apoi iar am intrat in dormitor, i-am facut vreo cateva poze micutului socat.

L-am lasat asa cateva ore sa se linisteasca, sa doarma si sa isi revina la caldura si liniste. Era in siguranta...


Dupa o vreme, m-am dus iar la el... nelinistita nevoie mare de situatia noului meu protejat.

Pe la ora 14 m-am hotarat ca poate e timpul sa redau mediului lui. Asa ca m-am asigurat ca si-a revenit din ... ce o fi avut... si ca incepuse deja sa reactioneze la prezenta mea, sa se teama si sa incerce sa se ascunda prin camera de ghivecele mari de flori.

Curand, era din nou afara, in gradina, unde, au venit si alti amici zburatori ca si el. L-am urmarit de la etaj, de pe fereastra si m-am bucurat nespus vazand ca isi revenise. Cauta mancare si se ciugulea printre penele din piept.
Mi-am intors privirea pentru cateva secunde, si cand am revenit inspre locul unde fusese, nu l-am mai vazut. Zburase!

Poate pare copilaresc, dar m-am bucurat enorm ca am avut ocazia din nou sa ofer o sansa la viata unui suflet.

Si acum, de fiecare data cand privesc porumbeii in zbor, in cartierul meu, imi spun in minte : ''Oare el e?''

duminică, 3 aprilie 2011

O viata noua

Vesti bune primavara asta are: azi dimineata, intr-o duminca insorita am avut norocul de a-i gasi lui Dino stapani permanenti, care si-au luat angajamentul sa il creasca si sa aiba grija de el, la casa lor din Recas.

Acest lucru a fost posibil datorita Targului de Adoptii Catei organizat de Asociatia PetHope si Asociatia Studentilor de la Facultatea de Medicina Veterinara din Timisoara.


De la foarte mic pana la mare, catei frumosi au stat cuminti si au sperat ca vor fi primiti in inimile lor de oameni iubitori care sa ii adopte pentru o viata mai buna.


Nu am crezut ca evenimentul va avea un asa de mare succes, dar luand in calcul numarul mare al participantilor precum si al familiilor care se inghesuiau sa semneze contractele de adoptie pentru cateii pe care ii tineau cu drag la piept, consider ca este o initiativa dorita, mult asteptata si binevenita in peisajul local.


Asadar Dino a parasit resedinta noastra pentru a se face stapan pe o curte mare si frumoasa - dupa spusele noilor lui stapani. Cu pasi repezi am parasit locatia targului pentru a nu ma uita inapoi sau pentru ca nu cumva Dino sa ma vada indepartandu-se de el.

Au fost 3 luni pline de intamplari care mai de care incarcate emotional, 3 luni in care am incercat sa ne indeplinim cat mai bine misiunea de stapani temporari. Consideram ca am facut bine ca am avut puterea sa trecem peste momentele mai putin placute pentru ca sa putem rezista pana astazi si sa ne bucuram de un final fericit, al carui principal protagonist si castigor este un catel nastrusnic cu blanita gri argintiu.


Sper din tot sufletul ca toti cateii care erau astazi expusi la targ sa fi avut norocul de a fi plecat la cate o familie iubitoare si daca nu astazi, macar alta data sa poata avea mai mult noroc.

Cu riscul de a ma repeta sau de a fi lacrimogena, trebuie sa recunosc ca sunt foarte recunoscatoare voluntarilor de la cele doua asociatii mentionate mai sus care si-au facut datoria si au rezistat stresului de a stapani cateii prezenti la eveniment si doresc sa le urez la cat mai multe succese de gen.

Multumim!

Iar pe Dino, promitem sa ne facem timp sa il vizitam la noua lui casa din Recas, indiferent daca va fi sau nu sezon de struguri si must. :)




vineri, 4 martie 2011

Pentru fanii mei...

care se intreaba (poate) cum mi-am petrecut eu seara de 3 martie - aia in care am mai crescut cu un an :)









Pai am iesit cu cativa prieteni si cu iubitul meu sot la aruncat de bile (greeeele) in popice. Ultimul joc, dupa ce mi-am intrat si eu in mana, dupa o ora jumatate de asudat si suduit, l-am castigat eu, cu mandrie. A se vizualiza, mai jos, dovada:

miercuri, 19 ianuarie 2011

Primele imagini cu Dino (aka Greieras)

Sus - la baie- si jos - la somn, in cosul pisicilor...




Mandru, cu zgarda cea noua si foarte rosie :)

luni, 17 ianuarie 2011

Greieras

Ne-am facut iar cu un pui de catel. E gri si cam schilod, apatic dar cumintel. L-am gasit in cartier la noi, stand la soare, duminica trecuta. Am zis sa-l luam ca era prea murdarel si prea linistit. Ceva ceva e cu el. Aseara a trecut de prima noapte la noi in casa. Pisicile par sa fie un pic intimidate de prezenta lui, dar el in schimb e foarte interesat de ele, la modul prietenesc. Prima lui reactie la vederea Inei, a fost sa dea din codita.

Dupa ce a primit botezul cu baia (ca era plin de noroi) a dormit regeste in cosul pisicilor, in ciuda faptului ca ii ieseau picioarele afara din el. In rest, mancacios nu e, dar a ros cu placere capetele unui os de curcan fiert.

Azi ar trebui sa il vada veterinarul si in functie de ce ne zice el, vom vedea ce masuri trebuie sa luam in privinta lui.

M-am bucurat mult ca a fost vioi afara cand l-am scos sa isi faca necesitatile si ca a acceptat rapid lesa si plimbarea in jurul blocului.

Revin cu poze si noutati.

joi, 6 ianuarie 2011

2011, Krusovice si artificii

Am incheiat un alt an pentru a-l incepe in forta pe cel nou, 2011. Si cu ocazia asta am mai bifat inca o capitala europeana pe lista locatiilor vizitate in ultima vreme. Auzisem ca Praga merita vazuta inca de cand prietena mea cea mai veche imi zisese ca, dupa ea, e cel mai frumos oras din Europa. Si am ramas cu gandul la orasul asta si cu o amintire a unei carti postale cu dedicatie. Si cand am fost intrebata de locatia unde aveam sa ne petrecem trecerea dintre ani, am zis fara sa ma gandesc: Praga.


Spre deosebire de orasul de pe Bega, in orasul de pe Vlatava am ramas impresionata de faptul ca majoritatea cladirilor, vechi fiind, sunt super bine intretinute si arata de parca ar fi fost facute doar de cativa ani si ca asa ar trebui sa arate si in 2010, curate, colorate, cu toate detaliile arhitectonice la locul lor si primitoare.

Nu ne facusem mari planuri pentru cele 3 zile cat aveam sa fim acolo, mai ales ca fiind iarna, am avut impresia ca o sa fie mai greu de savurat un oras inghetat sau inalbit de zapada. Inarmati cu cateva informatii citite de pe net si vreo doua harti mici ale orasului , cu doua ruccsace si hrana rece, am purces la un drum cu trenul de 12 ore dus, 12 ore intors, pregatiti sa ne plicitism cumplit pana la destinatie. Desi imi dorisem inca de acasa, nu am reusit sa dorm pentru ca a trebuit sa imi pazesc sotul care a recuperat orele nedormite de acasa. Am avut noroc totusi ca am avut chef sa citesc si asa am dat gata doua carti pe care mi le varasem in ruccsac in caz de nevoie. Pauzele binemeritate intre sporovaiala fara sens a vecinilor de vagon si alt capitol din cartea pe care o citeam, am petrecut-o holbandu-ma pe geam afara, unde mai zaream pe albul imaculat siluete distincte de caprioare, fazani sau iepuri de camp.

Dupa o oprire scurta la vama Curtici pentru verificarea pasapoartelor, am facut escala la Budapesta, unde am schimbat trenurile si am avut chiar timp destul sa ne dezmortim oasele pe peronul unguresc intr-un frig considerabil, doar ca sa ni se aduca aminte ca anul asta iarna chiar nu s-a jucat cu gradele celsius.

Am trecut apoi si prin Slovacia, statia importanta fiind la Bratislava (ca de celelalte nu mai auzisem) si apoi Cehia - cu destinatie finala, Praga.

De la gara, lipa lipa, pe jos, ne-am lasat talpile s-o ia la vale si apoi la deal, incercand sa descrifram strazile pe unde eram si sa le confruntam cu harta noastra. Ma rog, in cele din urma, am reusit sa ajungem cu bine la pensiunea unde aveam cazare si unde ne-au primit foarte calduros, de parca eram veniti de la marginea pamantului. Am primit acolo inca un set de harti (una pentru mijloace de transport in comun si una a orasului, cu strazi si centre de interes turistic, oarecum similara cu ce aveam noi si cu indicatii pentru locatia unde eram cazati), cheile de la camera, am platit si restul de bani pentru cazare si am schimbat impresii si informatii.

Camera, micuta de altfel si un pic inghesuita, dar curata si luminata puternic a fost suficienta pentru nevoile noastre de somn, schimb, spalat si schimbat canale de stiri la televizor.

Cele 2 zile si o seara avute la dispozitie le-am petrecut umbland de colo colo pe strazile pline de turisti si explorand misterele unui oras despre care stiam foarte putine. Nici acum nu pot sa zic ca stiu prea multe, dar in schimb am ramas cu fotografiile si impresiile.


Am ramas cu impresia ca praghezii sunt obsedati de sticlarie si bijuterii, de ceramica pretioasa si absint, de papusi Matroska si de marionete din lemn, de pisici (stilizate pe orice obiect bun de luat acasa) si mancare grasa.


Poate gresesc amarnic in aceste observatii, dar in 2 zile jumatate de umblat, la tot pasul intalneam aceste motive repetitive.


Bucurie mare pe noi doi cand ne-am dat seama de multimea de restaurante cu specific asiatic, destul de ieftine ca oferta, ocazie cu care am incercat doua, unul chinezesc si unul japonez- cel din urma, chiar in noaptea dintre ani.


A fost o vacanta scurta dar frumoasa, in ciuda gerului aproape insuportabil, atat pentru extremitatile mele sensibile cat si ale unora din vanzatorii ambulanti de suveniruri sau de mancare si vin fiert din pietele publice.


Am ramas placut impresionata de pasarile salbatice intalnite la orice ochi de apa peste care am dat: pescarusi galagiosi, rate colorate amuzante, lebede lenese si greoaie si inca vreo doua specii de pasari negre de apa pe care nu le-am putut recunoaste in bagajul meu de cunostinte de specialitate.


In noaptea de Revelion, strazile din Praga, si asa pline de turisti din toate colturile lumii, au ajuns sa fie suprasaturate pana la refuz, de oameni galagiosi, cheflii si mega-entuziasmati transformati pana la miezul noptii intr-o masa compacta si amenintatoare care era gata gata sa ne striveasca la intrarea pe podul Carol (Charles Bridge sau Karluv Most , in functie de limba in care fiecare se descurca mai bine sa retina).

Strangand intre degete manerele de plastic ale unei plase albe in care caram doua doze de bere ceheasca, si cu cealalta mana tinand cat mai sus aparatul foto, am trecut in anul 2011, incorsetata de puhoiul de lume, cu ochii in cer catre artificiile care se dezlantuiau vizual si auditiv pret de cateva minute bune.

A fost o incursiune scurta in cultura slava, dar binemeritata, pe care mi-am dorit-o spontan, ca sa pot sa zic ca am petrecut revelionul, altfel, pe strazi, insufletita de emotiile emanate de sute de alte suflete, ale turistilor si localnicilor veniti la fel ca noi, in centrul capitalei Cehiei, pentru a se simti bine.


Am plecat cu ochii mijiti de somn, a doua zi dimineata, pe la 9 jumate, ora locala, ca sa putem sa calatorim in siguranta inca 12 ore, aducand in bagaje si in suflet amintiri noi, de pe drum, acasa.
Si recapituland mica noastra escapada, ne-am dat seama, ca au mai ramas o multime de lucruri pe care am fi vrut sa le facem si pe care ni le-am promis pentru a doua oara cand ne vom mai intoarce, asa cum ne-am promis de fiecare data cand am parasit alte capitale vizitate in trecut. Desi, nu ne-am tinut inca nici pana acum vreuna din promisiuni...


Poate data viitoare. :)