A trecut timpul

Sunt atat de obosita, ca am ajuns sa imi doresc sa ma culc inca de la ora 7 jumate seara... Dupa 1584 km si 25 de ore parcurse pe tren, dupa ultimele 3 zile am senzatia ca oricat as fi dormit tot nu e destul. Nu imi pot imagina cum de rezistam in perioada studentiei, sa merg cu trenul din Timisoara pana acasa, la Braila si sa nu ma simt la fel de extenuata. Unde mai pui ca, pe vremea aia, din bursa de student, nu imi permiteam sa imi cumpar bilet la vagonul de dormit/cuseta. Stateam un fund cuminte si ii priveam pe ceilalti dormitand cum care apucau, iar eu imi lasam gandurile sa curga, meditand la nemurirea sufletului, derulandu-mi in liniste fanteziile pentru un viitor ideal personal sau profesional.
Si cand ajungeam dimineata pe peron, imi umflam narile sub tensiunea aerului rece si ma bucuram ca sunt treaza si ca prind foiala calatorilor grabiti de la ora aceea matinala.

Acum sunt morocanoasa si parca mai pretentioasa. Si nu-mi place. As vrea sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam odinioara si imi pareau simple si roz.

Pf....ma duc sa ma uit la un film sa mai treaca si duminica asta si apoi sa ma culc.

Simplu si plictisitor.

Uuuuup and doooown

Nu inteleg de ce majoritatea femeilor cer barbatilor sa dea jos capacul de la buda dupa ce acestia isi fac nevoile. Nu inteleg de unde atata ipocrizie... Am observat atent, timp de doua saptamani comportamentul femeilor care lucreaza cu mine pe acelasi etaj intr-o cladire impozanta. Din totalul angajatilor, mai mult de jumatate sunt femei. Daca mai adaug si pe angajatele de la compania care imparte palierul cu noi, sa zicem ca ajung la o suma frumusica.

Asa.... ei bine, de 3 saptamani de cand folosesc buda de pe palier, nu am gasit macar odata un WC cu capacul pus. Si mi se face rau cand intru dupa o alta... ca simt in aer aburii de urina. Chiar mi-e rau!

Ma tot gandesc: oare chiar nu stiu ce se intampla dupa? oare chiar nu le pasa?

Si ca sa intelegeti mai bine de ce NU e indicat sa lasati capacul deschis in timp ce tragi apa la buda, va atasez aici linkul unui site in care sunt descrise simplu efectele fenomenului ''lenea la buda'':

http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0311/16/sm.06.html

Iar pentru cei care chiar nu au chef sa intre pe linkul de mai sus va zic eu ca in timp ce trageti apa in buda, se produce un fenomen numit ''aerosolizare'' in care particule microscopice de excremente sunt vaporizate si pulverizate in toate partile pe toate obiectele din baie - inclusiv periuta de dinti- ceea ce inseamna ca la un moment dat poti ajunge sa te speli pe dinti cu propriul r....t. Fain, nu?

Pacat ca nu pot acuma sa atasez faza din ''What Happens in Vegas'', cand Joy (Cameron Diaz) il instruieste pe Jack (Ashton Kutcher) cum sa ridice si sa coboare capacul de la buda pe care sunt nevoiti sa o imparta... "Uuuuup and dooown, uuuuup and doooown..."

Sau oare pentru femei o fi o alta fraza revelatoare de redresat comportamentul la buda comuna?
Cel mai probabil nu o sa aflu asta niciodata.

Gri gri, toamna... mov

Nu-mi place toamna. Am zis-o si o repet. Nu domnule! E urat afara, cateodata chiar frig, ploua, e intunecat dis de dimineata cand imi suna ceasul desteptator si nu imi vine deloc sa ma trezesc sa ma pregatesc sa ma duc la lucru.

E urat si in casa, ca in lipsa soarelui parca m-as fi trezit de nebuna, in miez de noapte sa ma pregatesc sa plec la gara sau la aeroport pentru vreo calatorie minunata peste mari si tari, acolo unde bate soarele mereu si e cald si bine. Dar mirajul asta dureaza pana in momentul in care parasesc blocul si ma indrept rapid catre prima statie de autobuz/troleibuz. Si intunericul, umezeala si atmosfera incarcata de aburi grei ma aduce cu picioarele pe pamant. Ma duc la lucru. Yeeeei!

Imi fac curaj si ma postez frumos in statie, alaturi de alti calatori adormiti, asteptand cu capetele plecate venirea unei ganganii mov pe fir. Si cand toata lumea se imbarca si ma gandesc ca e o modalitate mai placuta de a infrunta gri-ul de afara, imi dau seama ca nici inauntru nu e prea colorat. Din toate partile se aude tusea si junghiul, se simte nervozitatea si indispozitia. Si ma cufund cat pot de mult in scaunul meu, in cel mai indepartat colt de aglomeratie, cat mai aproape de peretele care desparte locul conducatorului autobuzului cu pricina de galagia din spate. Si imi inchipui ca toti germenii aruncati de tusitorii de profesie din jurul meu nu sunt chiar atat de destepti si de rapizi cat sa ajunga in raza mea olfactiva.

In drum spre statia unde urmeaza sa cobor mai vad cate un adolescent intarziat mergand la scoala pe un monociclu, sau un bloc proaspat renovat si vopsit in culori calde, un palc de iarba verde stralucind de picaturi de ploaie sau o sigla la pompe funebre care ma face sa imi ridic coltul gurii in stanga (SC Post Mortem SRL) si chiar aproape de oprire, o multime de standuri cu ghivece de flori de toamna in toate culorile pamantului. Doar detaliile astea marunte ma mai tin pe linia de plutire, cat sa nu cad in depresie bacoviana.

Iar mai tarziu dau pe net peste un anunt care ridica stacheta veseliei si imi mai da o sansa pe ziua de azi. O reclama ingenioasa a celor de la Milka, postata agresiv pe situl bestjobs:

Intreabarea mea ar fi...daca a venit toamna si iarba se usuca, pe ce pasuni mai pasc vacutele Milka? sau in Alpi, unde deja e zapada, vacutele iau lectii de ski si mananca batoane proteice?

Artileria grea ataca toamna

Nu-mi place toamna asta mohorata, cu dureri de cap, somnolenta, friguroasa si care imi ia tot cheful de distractie... Asa ca aduc artileria grea: SOARE si CALDURA si MUZICA pe mAsUrA...





si Inca Una de Trezire...pentru cei care dorm pe ei, pe birou, pe scaun, in gara sau la scoala:

Ce am mai invatat azi...

- Ca intre un grapefruit grecesc si unul african exista diferente legate de aspect si gust (al grecesc poate fi al naibii de amar si cu coaja mai groasa decat al african);
- Ca o pauza de masa in aer liber poate fi mult mai folositoare sanatatii mentale decat pauza de masa indoor;
- Ca daca stai pe o banca din piata Unirii si simti ca iti umbla ceva pe ceafa, poti sa fii sigur ca e un paianjen si ca daca nu reusesti sa il dai jos rapid de pe ceafa iti intra in decolteu si te tortureaza cu ture du-te vino prin zonele sensibile;
- Ca dupa ce astepti 5-10 minute pe hol, dupa un lift ca sa pleci acasa, ajungi sa iesi din el, la parter, razand cu lacrimi pentru ca de la etajul 5 s-a oprit la fiecare etaj inferior (inclusiv mezaninul) dar pentru ca era plin, nimeni nu a reusit sa mai urce alaturi de tine si ocupantii liftului enervati la culme de opririle cu pricina;
- Ca desi am trecut de varsta adolescentei si sunt casatorita, nu mi-am pierdut inca spiritul tanar de vreme ce vanzatorii din Piata Dacia ma striga inca ''domnisoara'';
- Ca daca te induiosezi la miorlaiturile unei pisici slabe de pe strada si te intorci din drum sa ii cumperi o conserva de pate, te poti trezi apoi cu inca 4 pisici infometate si gata sa devoreze tot ce ai in mana si in plase, simtind ca esti gata sa le satisfaci poftele;
- Ca am inceput sa cochetez cu ideea de a avea un copil, imaginandu-mi cum ar arata el deja la 4 ani;
- Ca indiferent cat de tarziu m-as intoarce acasa, pisicile mele asteapta curioase in fata usii de la intrare, in semn de salut prietenesc;
- Ca oricat de mult mi-as dori sa imi pregatesc hainele si mancarea pentru a doua zi cand plec la lucru, se gasesc mereu alte activitati mult mai interesante sau mai arzatoare care ma fac sa nu imi pot respecta planul;
- Ca in fiecare seara sper ca a doua zi va fi mai lejer, iar dimineata cand plec de acasa, imi dau seama ca de abia astept sa ajung acasa.

Toamna trista, din nou

Zilele trecute, seara pe la ora 9, trecand pe langa piata, am vazut un catel. Il stiu de ceva vreme, ca s-a aciuat pe langa oamenii care ii mai de mancare, cand ies de la birtul din piata. Ei bine, catelul ala negru statea incolacit pe cimentul rece, incercand sa insele foamea si frigul de toamna, sperand sa doarma. Si mi-am adus aminte, ca in iarna trecuta, a indurat un ger naprasnic, tot asa, stand colac, pe cimentul inghetat, ''pazindu-si'' zona adjudecata, acolo unde un nene isi facuse si el culcus, intr-un oltcit alb, parasit.

Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.

La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.

Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.

In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.

Inception...da nu filmu

Is un om al contrariilor. Imi doresc uneori atat de tare sa incep ceva nou si cand am ajuns in stadiul sa se intample sa incep ceva deja vreau sa fie trecut de etapa de inceput. Adica nu imi plac inceputurile. De nici un fel. Nici cand am in maini o revista noua, nu suport sa iau fila cu fila, articol cu articol pe indelete, ci fug repede cu privirea peste toata revista, rasfoind grabita dupa punctele de interes. Nu am rabdare sa ii descopar misterul inceputului.

La fel mi se intampla cu plecarile in calatorii, ca as vrea sa trec peste partea cand imi strang bagajele si imi disper in goana plamanii alergand dupa tren sau sa prind ultima strigare de check-in in aeroport.

Nu mi-a placut prima zi de scoala, primul mic-dejun in Grecia, dimineata nuntii, prima zi de lucru. Is prea multe necunoscute, prea multe inceputuri. Vreau sa trec repede peste si sa ajung sa fiu in zona sigura a cunoscutelor, a experientei si a "am trecut deja peste asta".

Asa imi venea ieri sa o iau la goana si sa plec, din cauza unui alt inceput. Uf...urata treaba. Totul parea un imens inceput care ma coplesise. Vroiam sa fie alta zi...mai in viitor, peste cateva saptamani sau chiar luni, ca sa nu mai fie prima zi.

In bucatarie, de una singura, mi-am mancat sandwich-ul angoasata de necunoscutele din rafturile care ma priveau anost de pe perete. Si am inchis ochii pentru cateva secunde, ca sa ma bucur numai de gustul mancarii. Apoi mi-am adus aminte de cat de singura si nefericita m-am simtit atunci in Xylocastro, cand am coborat in sala de mese a hotelului Maremar si am mancat singura, intr-o tara straina, pentru prima data, la o masa straina, pe care erau asezate atatea bunatati care nici nu stiam ce sunt... Si imi venea sa plang cand turistii infometati din hotel se asezau cate doi-trei la alte mese, bucurandu-se impreuna de un prim mic-dejun intr-un hotel strain, dintr-o localitate straina, dintr-o tara straina. Imi venea sa plec si sa zbor inapoi in tara, printre prieteni, acolo unde lucrurile nu mai erau demult necunoscute, sau neincepute. Dar am reusit cumva sa imi inghit amarul, iar diminetile care au urmat au fost excelente, pline de veselie si incantare.

Reamintindu-mi experienta asta, m-am imbarbatat zicandu-mi ca zilele ce vor urma, lunile si poate anii, imi vor dovedi contrariul, ca doar inceputul e mai urat si poate enervant, apoi totul va reveni la normal.

Azi tot in inceput am fost si tot anxioasa am ramas. Cand se termina oare?