Anul asta, de sarbatorile de iarna, CFR-ul mi-a pus la incercare nervii. Pentru ca am ghinionul de a fi la cheremul lor ca sa ma deplasez la rude si pentru ca nu mai sunt scolar cu vacanta de iarna cat jumate din aia de vara. Astea fiind zise, in ajun de Craciun, cu bagajele facute si ochii mijiti de somn, ne-am incolonat frumos catre statia de taxiuri, eu si al meu barbat ca sa ajungem la timp in gara. Dimineata se anunta promitatoare, intrucat era liniste si cam pustiu pe strazile pe care a gonit ca un pilot de Formula 1 iresponsabil, soferul nostru de taxi. Ma rog, in 6 minute am zburat de la marginea orasului la Gara de Nord ca sa ne infiintam increzatori in fata casei de bilete. Cu doua replici taioase, entuziasmul nostru s-a taiat ca maioneza fara zeama de lamaie:
"nu mai avem bilete, nici macar in picioare''.
......................................................................................................................
Dupa o pauza de resetare a planurilor, capul familiei a hotarat sa ne indreptam rapid catre autogara, varianta de back-up in caz de ghinion cu caru, pierdut trenul sau naivitate pe portativ in ajun de Craciun. Ajunsi acolo, intrebam infrigurati de prima cursa catre destinatia noastra si aflam ca cine se trezeste de dimineata poate sa ia teapa grea. Urma sa mai asteptam 2 ore jumatate in autogara, ca niste pisoi plouati, ca sa speram ca poate prindem un loc in ''microbuz'' si ca o sa avem norocul sa ne cumparam bilet, de la sofer, cot la cot cu multimea care astepta inca de ceva vreme afara, in parcare.
Reboot system and change of plans.
.........................................................................................................................
Noroc din nou cu capul familiei si cu pasiunea pentru tehnologie, ca ne-a scos pe amandoi din negura diminetii. Cauta repede pe Iphone-ul dotat cu internet legaturi valabile din statia Timisoara catre statia noastra de destinatie, prin alte variante, mai rapide.
Ideea era ca eu trebuia sa ajung cumva in ziua cu pricina sa imi ridic pasaportul electronic, in aceeasi zi, sau urma sa astept sa treaca anul si sa fac rost de o zi libera special ca sa ma duc sa mi-l ridic.
Bun, gasim o ruta cu autobuzul pana la Arad si de acolo cu trenul, cat mai rapid si asa ajungeam la pranz la pasapoarte. Norocul ne-a suras de data asta si am reusit asa sa ajungem, din doua bucati de mijloace de transport, la Deva, in jur de ora 13. Fuga la pasapoarte...cand colo, ce sa vezi, afis mare pe perete: program special de sarbatori, in data de 24 dec, orarul pana la 13:00! Am inlemnit acolo pentru cateva milisecunde si apoi am zbughit-o in sus pe scari, sperand sa mai prind pe careva acolo. Pe scari se auzeau voci pe care le-am identificat imediat cu cele ale angajatilor de la directia pasapoarte. Incolonati frumos catre iesire, oamenii plecau spre case la facut sarmale si finalizat bradul. Disperata, m-am agatat cu privirea de singurul om care ma putea ajuta si dupa cateva discutii si negocieri, am convenit ca era dreptul meu sa mai stea inca 7 minute pana la ora 13 ca sa imi dea pasaportul. Am sa trec cu vederea cuvintele trantite si dispretul pe care l-am inghitit de la domnul respectiv, dar macar m-am vazut cu documentul modern in mana. Cine s-ar fi gandit, ca pe ultima suta de metri ar fi mai venit careva sa isi ridice pasaportul? Traiasca norocul si tehnologia ca macar asa nu ne-a durut pe niciunul prea tare (pe mine cuvintele aruncate de domnul ofiter si pe el, faptul ca s-a tinut pana la capat de programul afisat si a iesit de pe usa chiar la timp pentru sarmalele de la pranz).
Buuuun si pentru ca istoria asta nu avea cum sa se termine asa brusc, fara o alta istorie care sa o completeze ca un tot, iata ca voi scrie iar despre CFR, care ne-a servit una rece ,chiar ieri seara cand am plecat inapoi spre Timisoara.
Asadar, incarcati de ganduri bune, sarmale in foi de vita, fripturi de vanat, cadouri care mai de care mai voluminoase si mai grele, ajungem frumos in gara. Veseli peste masura si cam vanitosi, ca de data asta ne luasem, ca mijloc de precautie, bilete inca in avans cu o zi, ca sa fim siguri ca o sa primim si locuri.
Cand sageata ajunge in statie, toata lumea parca innebunise. Pupaturi, bagaje, geci groase, plase si bagaje mari incercau sa isi faca loc de pe peron in vagonul alb-albastru. Si pe buna dreptate vagon, ca era numai unu. Asa incat sa isi faca vant pe sine mai rapid, pe vremea asta.
In zadar am incercat sa intreb unde e vagonul numarul 2, unde aveam noi locurile, ca nimeni nu a putut sa ne ajute, pana nu am dat nas in nas cu controlorul. Trecand peste nervii aferenti inghititi pe culoarul trenului vagon, in incercarea mea aproape imposibila de a inainta peste oameni, bagaje si geci groase, am reusit sa ajung la capatul trenului si sa vorbesc cu ''nasu'', ca sa solutionez dilema. Omul, pe cat se poate de enervat/plictisit/depasit de situatie flutura de zor niste foi printate cu tabele indescifrabile ochiului meu, zicandu-ne sa avem rabdare, ca vede cum face sa ne ajute. Si stai asa si asteapta solutii in inghesuiala. Si rand pe rand, vedem cu randurile celor care stateau in picioare se subtiaza, controlorul pozitionadu-i pe fiecare la un loc stabilit.
Cand ne-a venit si noua randul, locurile pe care ni le-a desemnat au fost cocotate in varf de scari, chiar inainte de burduful ala scartaitor care face lagatura intre doua bucati ale vagonului, acolo unde nu numai ca stai inghesuit, dar nu ai nici loc de bagaje sau de agatat haina. Ce sa mai fac scandal, ce sa ma mai otarasc, mi-am trantit oasele in scaun, mi-am cocotat picioarele pe unde am putut si am stat asa chircita si amortita in aceeasi pozitie, timp de aproape 4 ore, cu bagaje in brate si sub picioare, cu paltonul mototolit sub mine, rugandu-ma sa ajungem odata acasa.
Cand a venit omul serii la control de bilete, l-am intrebat politicos si doar din pura curiozitate, ce se intamplase de ajunsesem asa presati ca niste sardine. Disculpandu-se de o vina care de fapt nu era a lui, omul ne explica ca el doar primise directiva ''de sus'' ca in seara de 24 decembrie, sageata albastra va pleca doar cu un singur vagon, calatorii cu bilete pentru vagonul 2, urmand sa fie repartizati (a se citi inghesuiti) in functie de posibilitati si locuri, in vagonul 1.
Si cu astea fiind zise, am incalecat pe-o tapiterie albastra pepit si v-am spus povestea intocmai.
Morala?
Poate sa ne obisnuim cu astfel de balbe sau ''economii'' ale sistemului, ca alta solutie nu avem.
......................................................................................................................
Dupa o pauza de resetare a planurilor, capul familiei a hotarat sa ne indreptam rapid catre autogara, varianta de back-up in caz de ghinion cu caru, pierdut trenul sau naivitate pe portativ in ajun de Craciun. Ajunsi acolo, intrebam infrigurati de prima cursa catre destinatia noastra si aflam ca cine se trezeste de dimineata poate sa ia teapa grea. Urma sa mai asteptam 2 ore jumatate in autogara, ca niste pisoi plouati, ca sa speram ca poate prindem un loc in ''microbuz'' si ca o sa avem norocul sa ne cumparam bilet, de la sofer, cot la cot cu multimea care astepta inca de ceva vreme afara, in parcare.
Reboot system and change of plans.
.........................................................................................................................
Noroc din nou cu capul familiei si cu pasiunea pentru tehnologie, ca ne-a scos pe amandoi din negura diminetii. Cauta repede pe Iphone-ul dotat cu internet legaturi valabile din statia Timisoara catre statia noastra de destinatie, prin alte variante, mai rapide.
Ideea era ca eu trebuia sa ajung cumva in ziua cu pricina sa imi ridic pasaportul electronic, in aceeasi zi, sau urma sa astept sa treaca anul si sa fac rost de o zi libera special ca sa ma duc sa mi-l ridic.
Bun, gasim o ruta cu autobuzul pana la Arad si de acolo cu trenul, cat mai rapid si asa ajungeam la pranz la pasapoarte. Norocul ne-a suras de data asta si am reusit asa sa ajungem, din doua bucati de mijloace de transport, la Deva, in jur de ora 13. Fuga la pasapoarte...cand colo, ce sa vezi, afis mare pe perete: program special de sarbatori, in data de 24 dec, orarul pana la 13:00! Am inlemnit acolo pentru cateva milisecunde si apoi am zbughit-o in sus pe scari, sperand sa mai prind pe careva acolo. Pe scari se auzeau voci pe care le-am identificat imediat cu cele ale angajatilor de la directia pasapoarte. Incolonati frumos catre iesire, oamenii plecau spre case la facut sarmale si finalizat bradul. Disperata, m-am agatat cu privirea de singurul om care ma putea ajuta si dupa cateva discutii si negocieri, am convenit ca era dreptul meu sa mai stea inca 7 minute pana la ora 13 ca sa imi dea pasaportul. Am sa trec cu vederea cuvintele trantite si dispretul pe care l-am inghitit de la domnul respectiv, dar macar m-am vazut cu documentul modern in mana. Cine s-ar fi gandit, ca pe ultima suta de metri ar fi mai venit careva sa isi ridice pasaportul? Traiasca norocul si tehnologia ca macar asa nu ne-a durut pe niciunul prea tare (pe mine cuvintele aruncate de domnul ofiter si pe el, faptul ca s-a tinut pana la capat de programul afisat si a iesit de pe usa chiar la timp pentru sarmalele de la pranz).
Buuuun si pentru ca istoria asta nu avea cum sa se termine asa brusc, fara o alta istorie care sa o completeze ca un tot, iata ca voi scrie iar despre CFR, care ne-a servit una rece ,chiar ieri seara cand am plecat inapoi spre Timisoara.
Asadar, incarcati de ganduri bune, sarmale in foi de vita, fripturi de vanat, cadouri care mai de care mai voluminoase si mai grele, ajungem frumos in gara. Veseli peste masura si cam vanitosi, ca de data asta ne luasem, ca mijloc de precautie, bilete inca in avans cu o zi, ca sa fim siguri ca o sa primim si locuri.
Cand sageata ajunge in statie, toata lumea parca innebunise. Pupaturi, bagaje, geci groase, plase si bagaje mari incercau sa isi faca loc de pe peron in vagonul alb-albastru. Si pe buna dreptate vagon, ca era numai unu. Asa incat sa isi faca vant pe sine mai rapid, pe vremea asta.
In zadar am incercat sa intreb unde e vagonul numarul 2, unde aveam noi locurile, ca nimeni nu a putut sa ne ajute, pana nu am dat nas in nas cu controlorul. Trecand peste nervii aferenti inghititi pe culoarul trenului vagon, in incercarea mea aproape imposibila de a inainta peste oameni, bagaje si geci groase, am reusit sa ajung la capatul trenului si sa vorbesc cu ''nasu'', ca sa solutionez dilema. Omul, pe cat se poate de enervat/plictisit/depasit de situatie flutura de zor niste foi printate cu tabele indescifrabile ochiului meu, zicandu-ne sa avem rabdare, ca vede cum face sa ne ajute. Si stai asa si asteapta solutii in inghesuiala. Si rand pe rand, vedem cu randurile celor care stateau in picioare se subtiaza, controlorul pozitionadu-i pe fiecare la un loc stabilit.
Cand ne-a venit si noua randul, locurile pe care ni le-a desemnat au fost cocotate in varf de scari, chiar inainte de burduful ala scartaitor care face lagatura intre doua bucati ale vagonului, acolo unde nu numai ca stai inghesuit, dar nu ai nici loc de bagaje sau de agatat haina. Ce sa mai fac scandal, ce sa ma mai otarasc, mi-am trantit oasele in scaun, mi-am cocotat picioarele pe unde am putut si am stat asa chircita si amortita in aceeasi pozitie, timp de aproape 4 ore, cu bagaje in brate si sub picioare, cu paltonul mototolit sub mine, rugandu-ma sa ajungem odata acasa.
Cand a venit omul serii la control de bilete, l-am intrebat politicos si doar din pura curiozitate, ce se intamplase de ajunsesem asa presati ca niste sardine. Disculpandu-se de o vina care de fapt nu era a lui, omul ne explica ca el doar primise directiva ''de sus'' ca in seara de 24 decembrie, sageata albastra va pleca doar cu un singur vagon, calatorii cu bilete pentru vagonul 2, urmand sa fie repartizati (a se citi inghesuiti) in functie de posibilitati si locuri, in vagonul 1.
Si cu astea fiind zise, am incalecat pe-o tapiterie albastra pepit si v-am spus povestea intocmai.
Morala?
Poate sa ne obisnuim cu astfel de balbe sau ''economii'' ale sistemului, ca alta solutie nu avem.
daca ti-a trebuit pasaport cu cip:P ce era asa graba? ca nu ardea, sau pregatesti ceva fin?
RăspundețiȘtergerepai trebuia luat in primul rand...ca mi-l facusera in septembrie... si apoi cine stie, o plecare in vara prin tarile calde n-ar strica:) ca si asa nu ne-am facut inca luna de miere.
RăspundețiȘtergere