luni, 4 octombrie 2010

Inception...da nu filmu

Is un om al contrariilor. Imi doresc uneori atat de tare sa incep ceva nou si cand am ajuns in stadiul sa se intample sa incep ceva deja vreau sa fie trecut de etapa de inceput. Adica nu imi plac inceputurile. De nici un fel. Nici cand am in maini o revista noua, nu suport sa iau fila cu fila, articol cu articol pe indelete, ci fug repede cu privirea peste toata revista, rasfoind grabita dupa punctele de interes. Nu am rabdare sa ii descopar misterul inceputului.

La fel mi se intampla cu plecarile in calatorii, ca as vrea sa trec peste partea cand imi strang bagajele si imi disper in goana plamanii alergand dupa tren sau sa prind ultima strigare de check-in in aeroport.

Nu mi-a placut prima zi de scoala, primul mic-dejun in Grecia, dimineata nuntii, prima zi de lucru. Is prea multe necunoscute, prea multe inceputuri. Vreau sa trec repede peste si sa ajung sa fiu in zona sigura a cunoscutelor, a experientei si a "am trecut deja peste asta".

Asa imi venea ieri sa o iau la goana si sa plec, din cauza unui alt inceput. Uf...urata treaba. Totul parea un imens inceput care ma coplesise. Vroiam sa fie alta zi...mai in viitor, peste cateva saptamani sau chiar luni, ca sa nu mai fie prima zi.

In bucatarie, de una singura, mi-am mancat sandwich-ul angoasata de necunoscutele din rafturile care ma priveau anost de pe perete. Si am inchis ochii pentru cateva secunde, ca sa ma bucur numai de gustul mancarii. Apoi mi-am adus aminte de cat de singura si nefericita m-am simtit atunci in Xylocastro, cand am coborat in sala de mese a hotelului Maremar si am mancat singura, intr-o tara straina, pentru prima data, la o masa straina, pe care erau asezate atatea bunatati care nici nu stiam ce sunt... Si imi venea sa plang cand turistii infometati din hotel se asezau cate doi-trei la alte mese, bucurandu-se impreuna de un prim mic-dejun intr-un hotel strain, dintr-o localitate straina, dintr-o tara straina. Imi venea sa plec si sa zbor inapoi in tara, printre prieteni, acolo unde lucrurile nu mai erau demult necunoscute, sau neincepute. Dar am reusit cumva sa imi inghit amarul, iar diminetile care au urmat au fost excelente, pline de veselie si incantare.

Reamintindu-mi experienta asta, m-am imbarbatat zicandu-mi ca zilele ce vor urma, lunile si poate anii, imi vor dovedi contrariul, ca doar inceputul e mai urat si poate enervant, apoi totul va reveni la normal.

Azi tot in inceput am fost si tot anxioasa am ramas. Cand se termina oare?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu