sâmbătă, 24 martie 2012

Mutare nostalgica


Eram obisnuta in vremea studentiei ca in fiecare vara sa imi pun boccelutele in spate si sa imi mut casa dupa mine, ca melcul. Nimica neobisnuit in asta. Doar senzatia de singuratate, intrucat faceam chestia asta de una singura, nu ca alti colegi de-ai mei, cu parintii, cu masina. Si de cele mai multe ori, imi ramanea un gol in stomac, gandindu-ma la amintirile acumulate in camera respectiva, cu colegii de acolo, la etajul acela, in caminul respectiv. Si de cele mai multe ori i-am invidiat pe medicinisti care fie ca plateau, fie ca erau meritosi, aveau aceeasi camera de camin asigurata pe toti anii de facultate.

Dupa ce am trecut si de etapa studentiei, am gasit un job si m-am ambitionat sa plec din camin pentru totdeauna, am gasit din prima, apartamentul asta in care stam in chirie de 6 ani si pe care ne-am obisnuit sa il numim (a)casa. Si am trecut asa, de la emotia primelor aranjamente din camera, a hainelor si obiectelor casnice din bucatarie, de la a imparti apartamentul cu alti colegi, la a convietui de unii singuri, doar noi doi si matzele, de la emotia momentului cererii in casatorie, a nuntii si a aflarii ca vom deveni parinti, pana la momentul actual, cand ne-am hotarat sa trecem la capitolul urmator: casa noastra. A NOASTRA. Suna bine numai asa, gandindu-ma ca inca nu mi-am revenit din treaba asta. Si ca o sa imi dau seama de schimbare, abia cand nu o sa mai fim aici, in apartamentul cu chirie.

Am incercat sentimente diferite de cand am inceput mutarea, si chiar m-am gandit ca o sa mi se faca dor la un moment dat de locul asta, de familiaritatea lui, pentru toate amintirile placute adunate aici, dar de curand am ajuns sa devin melancolica de-a dreptul. Pentru ca fiecare mutare inseamna sa lasi ceva in urma. Si pentru ca pentru mine, mutarea asta inseamna de fapt o noua viata. O noua fila din existenta mea. Un inceput serios ca parte a familiei pe care am format-o cu omul meu iubit si cu omuletul care urmeaza sa apara pe lume.

Fiecare creion, fila de curs, cutie sau cana luata la mana, verificata si trecuta prin filtrul asta la gunoi, asta merge impachetat mi-a readus in fata ochilor momentul in care am primit sau cumparat obiectul respectiv si ce insemnatate a avut atunci pentru mine/noi. Cel mai ciudat a fost atunci cand am dat peste agendele mele vechi, inca din perioada studentiei si am facut o trecere in revista ultimilor 6-7 ani, doar in cateva ore, rasfoind, minunandu-ma, zambind sau incruntandu-ma. Toata povestea asta mi-a dat de gandit vizavi de identitatea unui om, in general si ce inseamna o viata adunata in carti, reviste, ustensile, haine si mai stiu eu ce alte obiecte.

Trecand de melancolia pe care am tot resimtit-o in ultima vreme, intr-un ragaz de cateva ore de liniste acasa, am realizat ca odata cu mutarea asta, mi-am furat din timpul pe care mi-l acordam inainte, pentru evenimentul unic pe care urmeaza sa il traiesc: nasterea baietelului nostru. Sarcina asta m-a luat prin surprindere, drept pentru care am recuperat la greu in primele luni, incercand sa citesc mult si sa ma adaptez noii situatii. Dar in ultima vreme, parca bebe si sarcina au ramas pe plan secundar, intrucat prioritara acum este casa noastra noua si toate modificarile care le-a impus mutarea respectiva, in vietile noastre de zi cu zi. Vreau doar sa ma linistesc odata si sa ma pot concentra din nou asupra mea si a lui Broto - asa cum m-am obisnuit sa ii zic lui Vlad, in primul trimestru.

Si ca un om matur si intelept ce ar trebui sa fiu (hic) ma gandesc ca totusi, orice schimbare majora din viata noastra ar insemna si unele compromisuri, daca nu sacrificii. Asa ca inghit in sec si imi pun speranta ca in curand voi reusi sa trec si peste melancolii de mutare si stabilire a noului cuib, pentru a ma ocupa mai mult de mine si de familia mea extinsa.

Inca putin... rabdare....