Frenchies' Day

Oficial m-am indragostit de rasa Buldog Francez. Iremediabil!

Imi aduc aminte cand eram studenta vedeam o tanti care isi plimba buldogul francez prin fata universitatii si catelul ala mi se parea revoltator...

DAAAR acum, nu stiu de ce, dar ''Frenchies'' mi se par de-a dreptul adorabili! Ori de cate ori vad unul incarcerat in borcanele alea din petshop-urile din Mall, pur si simplu ma lipesc cu nasu de geamul din sticla si raman acolo blocata.

Asa ca azi am decretat ziua buldogilor francezi! Am zis!

Enjoy:









Si cu urechile alea ca de liliac... adoraaaabil!







AND the last one:

Un vis frumos

Aseara am plecat de la lucru cu pas voios, ca ma intalneam la Mall cu Ana. Urma sa avem ''movie night", numa noi doi, ca intre fete.

Si pe drum, pe circumvalatiunii, intre kaufland si centrul bancar, vad o pisicuta care dormea direct pe ciment, langa zidul unui bloc, cat mai chircita ca sa nu simta frigul. Evident ca nu m-a lasat inima sa trec mai departe si m-am oprit, m-am aplecat si am strigat-o. Mi-a auzit vocea si s-a trezit dintr-o falsa hibernare si voioasa s-a indreptat spre mine. Am mangaiat-o cu zambetul pe buze si in 10 secunde si 2 miscari pisicuta era la mine in brate. S-a facut colac la pieptul meu, si s-a impins cat mai tare in tesatura paltonului ca sa imi ia parca din caldura. Avea blanita si pernitele reci. M-am uitat in jur si nimanui nu-i pasa ca animalutul se urcase in bratele unui strain.

Deci e a nimanui... imi zic eu in gand. Poate cei din bloc ii mai arunca din cand in cand resturi de mancare... dar e a nimanui.

Am mai mangaiat-o de cateva ori si i-am vorbit frumos, ca unui copil. I-am simtit blanita moale si labutele care incepusera sa se miste ritmic pe antebratul meu stang. Facea ''cozonacei'', in semn de placere. Atunci am luat hotararea: mergi la noi acasa. Acolo e cald si bine, avem destula mancare si pentru tine, o cutie tapetata cu un prosop moale si o pernita, litiera si multa afectiune.

Ma descurc eu cu ceilalti doi de acasa... vad eu cum ii impac. Trebuie. Nu o pot lasa asa in strada. In noaptea asta o sa fie frig. Sunt deja 2 grade.

Si pornesc eu asa hotarata, cu pisica in brate catre Mall, unde ma astepta prietena mea. Si deja incep sa imi fac planuri de acomodare pentru noul venit.

Si pica numa bine, ca maine e vineri, deci ultima zi din saptamana de lucru... si o pot caza la Ana peste zi si cand urma sa termin ziua, o luam din nou la noi acasa peste week-end.
Si pot sa o duc la doctor sa o deparaziteze intern. Si ii caut intre timp stapani...

Povestea incepuse sa prinda contur. Si zambetul meu era din ce in ce mai larg.
Si merg eu ce merg, si la un moment dat imi aduc aminte de planurile cu ''movie night'' si de o scrisoare pe care urma sa o pun la posta din Mall. Si imi dau seama ca nu am cum sa intru cu pisica in brate in Mall. Si vreau sa o sun pe Ana sa ii spun sa iasa si sa ne intalnim undeva prin apropiere si sa schimbam planurile.

Ma las pe vine cu pisica inca agatata de bratul meu si sprijindu-se pe picioarele mele. Si ma chinui sa scot telefonul din geanta. Si ca din senin, pisica imi coboara de pe brate, lejer, ca si cum ar fi coborat din autobuz si se indreapta sigura, fara sa se mai uite inapoi, catre locul unde o gasisem initial.

Si eu raman masca, muta, blocata, cu telefonul in mana, uitandu-ma lung catre ea.

Deci nu a fost sa fie...

Ma intorc pe calcaie si imi revin din vis. Ca parca asa a fost...
Cand ajung la Mall ii povestesc Anei patania si imi dau seama ca a fost adevarat. Dovada: am pe paltonul negru fire galben maronii de par de pisica.

Alba -neagra la noaptea alba a reducerilor

A fost sambata asta noaptea reducerilor in Mall. Si la cat de tentant suna, la fel de sec a fost.
Nebunie mare de masini, oameni, foiala pe culoarele mall-ului, muzica, da...toate astea cam degeaba.

In afara de Suie Paparude, care au cantat de s-au zguduit peretii de sticla ai magazinelor din preajma Cinemacity, in rest...cam liniste si nimica fain de mentionat. Si pe cat de multa lume a fost pe acolo, la fel de lipsiti de entuziasm au fost. Multi cred ca nici nu stiau cine sunt Suie Paparude. Ce sa mai zic de ritmurile lor, care nu au starnit nici macar 40 de oameni din toata gloata adunata ca la circ pe margine.

Dupa Suie, a venit Sonique. Care...stupoare, se pare ca mai mult a venit sa faca atmosfera zbantuindu-se decat cantand. Cat am avut eu rabdare sa o urmaresc cu privirea cel putin, cantecele mergeau, se auzea si o voce pe disc, dar ea nu mima nimica... Deci DA. Un mare fas. Multi dintre gura-casca adunati sau cei care isi pozitionasera popourile regale in scaunele cafenelelor de pe margine, radeau si se simteau bine, ca vezi doamne, suna a muzica de club. Tuci tuci tuci tuci. Ca trenu in gara, ritm bun de tocat snitele.

Mi-am luat o inghetata ca un copil rasfatat in targ si am facut stanga imprejur la verificat oferte. Ca doar era noaptea reducerilor. Si cand colo, si asta a fost un mare fas. Ca desi unele magazine afisau cu nesimtire pe vitrine afise cu reduceri de 10, 20 40 % la produsele comercializate, cand intrai si verificai marfa, si intrebai la produsul care te interesa cel mai tare care e reducerea aplicata, primeai raspunsul sec: la produsul asta nu se aplica nici o reducere!

Am facut si de acolo cale intoarsa si resemnata am dat sa plec alaturi de companionii mei, gata plictisiti. La iesire, am dat o raita prin magazinul New-Yorker si am stat la o coada de 10 minute ca sa imi iau o caciula albastra cu mot gen Mutulica (din alba ca zapada) si un fular luuung si gri cat tine toamna. Asta ca sa simt ca am fost la cumparaturi. Si am primit o reducere de 10%. Un alt big mare fas.

Si cu astea fiind zise, cred ca mai bine ma duceam in Set-up sa il aud pe JFB... ca aveam mai multe de castigat. Data viitoare...

Ce am mai invatat in noiembrie

Se apropie sfarsitul unei noi saptamani si s-au acumulat o multime de lucruri care m-au oprit macar pentru cateva minute din rutina cotidiana...asadar...am mai invatat ca:

- am o relatie speciala permanenta cu animalele, plantele si calculatoarele din preajma;
- dau peste multi catei loviti de masinile orasului asta care devine din ce in ce mai aglomerat;
- majoritatea agentilor imobiliari din oras nu isi merita titulatura si nici comisionul pe care il percep pentru o tranzactie;
- de cate ori mi-e plecat barbatul cu traininguri prin tara, imi piere pofta de gatit, curatenie generala in apartament, de calatorii, de distractie si chiar de mancat;
- nu are sens sa ma panichez daca primesc o cantitate imposibila de taskuri de rezolvat intr-o zi, pentru ca oricum, voi ajunge sa le fac intr-o saptamana, din cauza diverselor obstacole de pe parcurs;
- treaba ce onumim noi, cei din generatiile comuniste, ''cei 7 ani de acasa'', nu poate fi regasita in comportamentul tinerilor din generatia democratiei postrevolutionare;
- serile de toamna sunt mai triste si pline de melancolie, in comparatie cu serile de vara;
- relatia mea cu taicamiu nu va fi niciodata buna, oricat de tare m-as stradui sau m-as amagi;
- as prefera sa ma mut, cu barbat si pisici, plante si carti si tot calabalacul adunat peste ani, intr-un apartament gol, nemobilat, pe care sa il umplem noi cu energia noastra pozitiva;
- as vrea sa incep un an nou in alta parte, in alt apartament, in alt oras, in alta tara;
- de fiecare data cand imi mai pleaca un amic/prieten din tara, ma apuca iar nebunia cu emigrarea;
- dupa 9 ore petrecute cu ochii in monitorul de la serviciu, inca mai sunt in stare sa imi scriu impresiile pe blog, si sa mai petrec inca 2-3 ore cu ochii in monitorul de acasa.

Un tramvai numit dorinta

...sa te dai jos din el!

Nu stiu daca a innebunit lupu' sau doar vatmanii de tramvai si soferii de troleibuze din Timisoara, dar ideea e ca sunt tare nemultumita de cum se circula pe mijloacele de transport in comun.

Vin eu aseara cu o colega de birou, cu tramvaiul 6, din Piata 700, spre casa, inspre Calea Torontalului. Si la un moment dat, simtim ca ne fuge podeaua de sub picioare, ca ne balanganim dintr-o parte in alta, ba chiar ajungem sa ne lovim de peretii vehiculului, sa ne lovim de alti calatori si sa fie nevoie sa ne ancoram cat mai bine cu membrele, de ce ne puteam tine mai bine in echilibru.

Mai vorbim, mai radem, da la un moment dat, chiar nu ne mai ardea de gluma si ne incretim fruntile, in semn de nemultumire si teama de a ne pravali pe podea, de la zdruncinaturile cu pricina. Colega mea chiar vehiculeaza ideea ca am fi tratati ca niste saci de cartofi, aruncati de colo colo... si nu se mai abtine, si chiar inainte de a cobori, ii bate in geamul despartitor vatamanitei certate cu buna conduita la ''volan'' (sau ce au vatmanii pe post de...).

Colega mea coboara, in timp ce si alti calatori isi exprima la unison nemultumirea fata de tratamentul necorespunzator. Partenerul de discutie al vatmanitei cu pricina incearca sa o scuze pretextand motive medicale de natura intestinala, dar oricum tuturor ni se pare stupida scuza si ne uitam si mai urat inspre ea.

Imi trag sufletul dupa cursa infernala pe sinele buclucase si ma pregatesc sa ajung cat mai repede la statia mea de destinatie, la 3 minute distanta de locul unde coborase colega mea. Cand colo, peste 400 m, tramvaiul-avion stricat se opreste la mijlocul drumului, fara nici un motiv vizibil pentru calatori. Si asteptam asa cu totii in liniste, fara sa stim de ce dintr-o data nu mai inaintam. Ma contrariez si mai tare, cand imi dau seama, ca in zelul ei de seara, vatmanita vitezomana mersese prea repede pe traseul sau si acum trebuia sa astepte inca doua tramvaie de dinainte, care urmau sa se intoarca, incercand sa evite coliziunea la nivelul unde sinele nu mai sunt despartite pentru cele doua sensuri.

Cum rabdarea mea atinsese limita de sus a tolerantei pe seara respectiva (adaugand la asta si oboseala, inceputul de raceala si foamea) am hotarat sa pun capat situatiei care parea sa treneze fara a avea un moment precis de oprire. Am deschis gura chiar in momentul cand nesimtirea vatmanitei a depasit limita mea de acceptare- strigand in gura mare catre un alt coleg de pe tramvaiul care incerca sa ne depaseasca, in paralel, ca asteapta din partea acestuia sa primeasca o tigara!

Asadar, politicoasa, mi-am cerut dreptul de a cobori, pentru a ma deplasa pe propriile picioare, pana la urmatoarea statie, care era foarte aproape de locul unde ne oprisem.

Si uite asa, mi-am descarcat nervii din seara respectiva, gonind ca o nebuna, pe spatiul verde paralel cu sinele de tramvai, ajungand in timpul meu propriu la destinatie.

Ma gandeam ca as putea sa fac o reclamatie si sa ii razbun pe toti companionii mei de calatorie, care fusesera martori la nesabuinta si lipsa de maniere ale vatmanitei respective...dar am lasat-o balta pe alta data, cand nu voi fi atat de obosita, racita si infometata.

Si cu asta basta. Sec.