Mos feroviar

Anul asta, de sarbatorile de iarna, CFR-ul mi-a pus la incercare nervii. Pentru ca am ghinionul de a fi la cheremul lor ca sa ma deplasez la rude si pentru ca nu mai sunt scolar cu vacanta de iarna cat jumate din aia de vara. Astea fiind zise, in ajun de Craciun, cu bagajele facute si ochii mijiti de somn, ne-am incolonat frumos catre statia de taxiuri, eu si al meu barbat ca sa ajungem la timp in gara. Dimineata se anunta promitatoare, intrucat era liniste si cam pustiu pe strazile pe care a gonit ca un pilot de Formula 1 iresponsabil, soferul nostru de taxi. Ma rog, in 6 minute am zburat de la marginea orasului la Gara de Nord ca sa ne infiintam increzatori in fata casei de bilete. Cu doua replici taioase, entuziasmul nostru s-a taiat ca maioneza fara zeama de lamaie:

"nu mai avem bilete, nici macar in picioare''.

......................................................................................................................

Dupa o pauza de resetare a planurilor, capul familiei a hotarat sa ne indreptam rapid catre autogara, varianta de back-up in caz de ghinion cu caru, pierdut trenul sau naivitate pe portativ in ajun de Craciun. Ajunsi acolo, intrebam infrigurati de prima cursa catre destinatia noastra si aflam ca cine se trezeste de dimineata poate sa ia teapa grea. Urma sa mai asteptam 2 ore jumatate in autogara, ca niste pisoi plouati, ca sa speram ca poate prindem un loc in ''microbuz'' si ca o sa avem norocul sa ne cumparam bilet, de la sofer, cot la cot cu multimea care astepta inca de ceva vreme afara, in parcare.

Reboot system and change of plans.
.........................................................................................................................

Noroc din nou cu capul familiei si cu pasiunea pentru tehnologie, ca ne-a scos pe amandoi din negura diminetii. Cauta repede pe Iphone-ul dotat cu internet legaturi valabile din statia Timisoara catre statia noastra de destinatie, prin alte variante, mai rapide.

Ideea era ca eu trebuia sa ajung cumva in ziua cu pricina sa imi ridic pasaportul electronic, in aceeasi zi, sau urma sa astept sa treaca anul si sa fac rost de o zi libera special ca sa ma duc sa mi-l ridic.

Bun, gasim o ruta cu autobuzul pana la Arad si de acolo cu trenul, cat mai rapid si asa ajungeam la pranz la pasapoarte. Norocul ne-a suras de data asta si am reusit asa sa ajungem, din doua bucati de mijloace de transport, la Deva, in jur de ora 13. Fuga la pasapoarte...cand colo, ce sa vezi, afis mare pe perete: program special de sarbatori, in data de 24 dec, orarul pana la 13:00! Am inlemnit acolo pentru cateva milisecunde si apoi am zbughit-o in sus pe scari, sperand sa mai prind pe careva acolo. Pe scari se auzeau voci pe care le-am identificat imediat cu cele ale angajatilor de la directia pasapoarte. Incolonati frumos catre iesire, oamenii plecau spre case la facut sarmale si finalizat bradul. Disperata, m-am agatat cu privirea de singurul om care ma putea ajuta si dupa cateva discutii si negocieri, am convenit ca era dreptul meu sa mai stea inca 7 minute pana la ora 13 ca sa imi dea pasaportul. Am sa trec cu vederea cuvintele trantite si dispretul pe care l-am inghitit de la domnul respectiv, dar macar m-am vazut cu documentul modern in mana. Cine s-ar fi gandit, ca pe ultima suta de metri ar fi mai venit careva sa isi ridice pasaportul? Traiasca norocul si tehnologia ca macar asa nu ne-a durut pe niciunul prea tare (pe mine cuvintele aruncate de domnul ofiter si pe el, faptul ca s-a tinut pana la capat de programul afisat si a iesit de pe usa chiar la timp pentru sarmalele de la pranz).

Buuuun si pentru ca istoria asta nu avea cum sa se termine asa brusc, fara o alta istorie care sa o completeze ca un tot, iata ca voi scrie iar despre CFR, care ne-a servit una rece ,chiar ieri seara cand am plecat inapoi spre Timisoara.

Asadar, incarcati de ganduri bune, sarmale in foi de vita, fripturi de vanat, cadouri care mai de care mai voluminoase si mai grele, ajungem frumos in gara. Veseli peste masura si cam vanitosi, ca de data asta ne luasem, ca mijloc de precautie, bilete inca in avans cu o zi, ca sa fim siguri ca o sa primim si locuri.


Cand sageata ajunge in statie, toata lumea parca innebunise. Pupaturi, bagaje, geci groase, plase si bagaje mari incercau sa isi faca loc de pe peron in vagonul alb-albastru. Si pe buna dreptate vagon, ca era numai unu. Asa incat sa isi faca vant pe sine mai rapid, pe vremea asta.

In zadar am incercat sa intreb unde e vagonul numarul 2, unde aveam noi locurile, ca nimeni nu a putut sa ne ajute, pana nu am dat nas in nas cu controlorul. Trecand peste nervii aferenti inghititi pe culoarul trenului vagon, in incercarea mea aproape imposibila de a inainta peste oameni, bagaje si geci groase, am reusit sa ajung la capatul trenului si sa vorbesc cu ''nasu'', ca sa solutionez dilema. Omul, pe cat se poate de enervat/plictisit/depasit de situatie flutura de zor niste foi printate cu tabele indescifrabile ochiului meu, zicandu-ne sa avem rabdare, ca vede cum face sa ne ajute. Si stai asa si asteapta solutii in inghesuiala. Si rand pe rand, vedem cu randurile celor care stateau in picioare se subtiaza, controlorul pozitionadu-i pe fiecare la un loc stabilit.

Cand ne-a venit si noua randul, locurile pe care ni le-a desemnat au fost cocotate in varf de scari, chiar inainte de burduful ala scartaitor care face lagatura intre doua bucati ale vagonului, acolo unde nu numai ca stai inghesuit, dar nu ai nici loc de bagaje sau de agatat haina. Ce sa mai fac scandal, ce sa ma mai otarasc, mi-am trantit oasele in scaun, mi-am cocotat picioarele pe unde am putut si am stat asa chircita si amortita in aceeasi pozitie, timp de aproape 4 ore, cu bagaje in brate si sub picioare, cu paltonul mototolit sub mine, rugandu-ma sa ajungem odata acasa.

Cand a venit omul serii la control de bilete, l-am intrebat politicos si doar din pura curiozitate, ce se intamplase de ajunsesem asa presati ca niste sardine. Disculpandu-se de o vina care de fapt nu era a lui, omul ne explica ca el doar primise directiva ''de sus'' ca in seara de 24 decembrie, sageata albastra va pleca doar cu un singur vagon, calatorii cu bilete pentru vagonul 2, urmand sa fie repartizati (a se citi inghesuiti) in functie de posibilitati si locuri, in vagonul 1.

Si cu astea fiind zise, am incalecat pe-o tapiterie albastra pepit si v-am spus povestea intocmai.

Morala?

Poate sa ne obisnuim cu astfel de balbe sau ''economii'' ale sistemului, ca alta solutie nu avem.

melancolia cluburilor de odinioara

Mai frate, ma apuca o melancolie aseara...de am crezut ca nu mai scap de ea. Se tinea scai si nu ma lasa si pace. Drept pentru care, m-am pus acu sa scriu. Is cam rupta de somn ca m-am culcat la 4 dimineata dar nah, e in regula. Macar o data pe luna, e in regula.

Ei bine, aseara am petrecut in Komodo. Era pentru prima oara cand calcam in Komodo, pentru ca nu am avut niciodata curiozitatea sa vad ce au facut din fostul Evolution. Eeeh...ce vremuri...Evo al nostru, acolo unde imi pierdeam noptile pana dimineata devreme, zbantuindu-ma cu spor in numele ritumurilor drum'n'bass. Era nebunie! Daca venea un DJ mai tare ca Jay Cunning sau Palotai, Azzido dabass sau localii nostri Alex si Sensorship, era clar cea mai tare noapte!

Am intrat timid aseara, in noul local, club- whatever it is- si m-am simtit ca un strain. Nimic din ce era pe vremuri nu imi mai amintea de vechiul club Evolution. Culori, texturi, spatii, bar, lumini, oameni...NIMIC! Totul s-a dus undeva in sertarul cu amintiri din studentie. Am coborat si la subsol. Si mi-am zis, ca poate acolo jos, imi voi aminti din nou de cum era in studentie. Nici urma de cusca DJ-ilor, nici urma de barele de fier de care ne sprijineam in zbantuielile noastre nebune de odinioara. Am plecat rapid, parca cu scarba si regret pentru ca au distrus locul ala asa cum il stiam eu.

Acum, in locul barelor de fier si a caramizilor, a blocurilor de piatra si a culorii gri-albastru -negru care domina incaperea, au venit un bar de metal, niste mese joase acoperite cu sticla, fotolii din piele artificiala maron si vitralii colorate fortat, statui kitcsh Buddha si lumini albastre ca in vechile discoteci de la mare. Totul e asa acum, pentru ca e ''la moda''. Nu stiu a cui, ca a mea sigur nu e. Dar macar stiu de ce nu am mai intrat acolo de cand inchisesera vechiul club. Nu e de mine locul ala.

O sa caut mai tarziu niste poze cu Evolution de la party-urile din studentie si poate asa doar imi voi mai obloji ranile de aseara. Eh...ce vremuri domnule...

Prostii care imi ocupa mintea acum

Nu inteleg de ce trebuie sa ma salut cu lumea la buda? adica daca impartim acelasi spatiu... de exemplu cand ne spalam pe maini, daca ridic privirea din bolul chiuvetei, ma trezesc cu un ''Ciao'' de la o tipa pe care nu o cunosc si pe care sigur nu voi avea ocazia sa o mai intalnesc in alta ocazie decat in aceeasi - buda, spalat pe maini, si sters pe servetele, eventual un aranjat in fata oglinzii. Scurt pe doi.

Recunosc ca mama imi cam zicea ca is cam salbatica, in adolescenta... din cauza ca nu prea ma simteam comfortabil sa socializez cu persoane straine. Dar salbaticia mea venea si din timiditatea din copilarie si nesiguranta creata de temerile parintilor mei.
Dar trecand de aspectele astea, acum, ca adult, zic eu, de ce trebuie sa socializez cu colegii de buda? Ca doar acolo ar trebui sa fie locul unde nu te baga nimeni in seama... ca ai venit acolo ca sa te descarci sau sa te dregi, nu sa incepi prietenii!

Si serios acuma, nu mai suntem la scoala, unde buda scolii era un mediu ravnit de chiulangii, locul unde se fuma in liniste, unde se barfeau profesori si se rupeau prietenii. Era locul unde te retrageai ca sa poti sa scapi de ''inchisoarea'' zidurilor scolii.

Dar acum, de ce trebuie sa fie la fel?

Deci, eu propun fara ''ciao'' la buda! Cred ca un zambet scurt de recunoastere e de ajuns, in caz ca dai peste un coleg de birou sau de companie.

A venit discret si a plecat...

Nah ca a trecut si Mos Nicolae...asa cum ii sta bine unui mos respectabil: discret, cuminte, cu daruri putine dar cu semnificatie simbolica.

Imi aduc aminte ca pe vremea cand eram acasa la ai mei, si imi lustruiam ghetele cu nerabdare, parca sarbatoarea asta avea alt farmec. Era mai ''fermecata'', plina de magie, de intelesuri, de bunatate, de afectiune. Nu stiu...era altfel. Da, stiu, eram copil, credeam cu tarie in Mosu asta minunat care vine inaintea lui Mos Craciun si care te invata in timp sa ai grija de papusi (sa nu le mai bati ca au fost neascultatoare la ora), de haine si geanta de mers la scoala, sa fii mai atenta cum te porti cu parintii si bunicii, cu verisorii si prietenii, daca ti-ai ascultat invatatorii si ai respectat oamenii batrani in decursul anului. Era un pretext ca sa ne oranduim gandurile, actiunile, comportamenul de peste an, in prag de trecere catre altul nou. Da eram copil si era altfel. Da parca si lumea de pe vremea cand eram eu copil era alta. Si obiceiurile se pastrau altfel.

Dupa ce am trecut prin ritualul de trecere la perioada adolescentei si apoi la stadiul de adult, parca si lumea din jurul meu s-a schimbat enorm. Nu numai oranduirea politica si sociala, nu numai economia si banii, parca si oamenii si obiceiurile stravechi. Si e trist.

Cand am intampinat sarbatoarea asta de Mos Nicolae pentru prima oara in Timisoara, am dat nas in nas cu betele astea colorate si impopotonate kitschos care se vand pe post de ''cadouri'' sau dovezi de cumintenie. Am ramas socata, ca nu am stiut ce sunt si apoi cand am aflat am facut ochii mari si mi-am zis ca fie le adopt asa cum sunt, fie reneg locul si obiceiurile locului care ma adoptase de curand. Asa ca am ajuns la scurt timp dupa intamplarea asta, sa tanjesc sa primesc bete de la prieteni sau colegi de facultate, doar ca sa nu ma simt pierduta in spatiu, ignorata sau lasata de coada... chit ca fusesem cuminte tot anul.

Acum insa, ma gandesc cu jind la betele neaose rupte din crengile copacului din fata casei parintesti si puse strategic in ghetutele de pe hol, pe vremea cand chiar credeam in Mosu ala mai tanar decat mos Craciun.

Am ajuns sa imi doresc sa ocolesc cu orice pret tarabele improvizate in toata Timisoara de comerciantii banatenii in perioada asta. Nu imi da deloc o stare de bine, ca odinioara. Ba din contra. Ma face sa ma incrunt. Sa simt ca e ceva putred in Danemarca...

Aseara pe la 6, intorcandu-ma de la o binemeritata si lunga plimbare prin oras cu Ana, ajunsa in piata verde, la mine in cartier, am zarit cu coada ochiului cateva matusi cu niste bete impodobite cu smocuri colorate si puse in galeti, pe ciment. Era intuneric ca noaptea si frig ca la Polul Nord. Si ele stateau acolo in speranta sa faca un ban cinstit. Nu le-am dat prea mare atentie pana nu am trecut prin dreptul lor si am auzit fara sa vreau o frantura de conversatie:
"in alte dati...tineretul venea sa caute, sa se inghesuie, sa cumpere... Da' acum, NIMENI..."