Un tramvai numit dorinta

...sa te dai jos din el!

Nu stiu daca a innebunit lupu' sau doar vatmanii de tramvai si soferii de troleibuze din Timisoara, dar ideea e ca sunt tare nemultumita de cum se circula pe mijloacele de transport in comun.

Vin eu aseara cu o colega de birou, cu tramvaiul 6, din Piata 700, spre casa, inspre Calea Torontalului. Si la un moment dat, simtim ca ne fuge podeaua de sub picioare, ca ne balanganim dintr-o parte in alta, ba chiar ajungem sa ne lovim de peretii vehiculului, sa ne lovim de alti calatori si sa fie nevoie sa ne ancoram cat mai bine cu membrele, de ce ne puteam tine mai bine in echilibru.

Mai vorbim, mai radem, da la un moment dat, chiar nu ne mai ardea de gluma si ne incretim fruntile, in semn de nemultumire si teama de a ne pravali pe podea, de la zdruncinaturile cu pricina. Colega mea chiar vehiculeaza ideea ca am fi tratati ca niste saci de cartofi, aruncati de colo colo... si nu se mai abtine, si chiar inainte de a cobori, ii bate in geamul despartitor vatamanitei certate cu buna conduita la ''volan'' (sau ce au vatmanii pe post de...).

Colega mea coboara, in timp ce si alti calatori isi exprima la unison nemultumirea fata de tratamentul necorespunzator. Partenerul de discutie al vatmanitei cu pricina incearca sa o scuze pretextand motive medicale de natura intestinala, dar oricum tuturor ni se pare stupida scuza si ne uitam si mai urat inspre ea.

Imi trag sufletul dupa cursa infernala pe sinele buclucase si ma pregatesc sa ajung cat mai repede la statia mea de destinatie, la 3 minute distanta de locul unde coborase colega mea. Cand colo, peste 400 m, tramvaiul-avion stricat se opreste la mijlocul drumului, fara nici un motiv vizibil pentru calatori. Si asteptam asa cu totii in liniste, fara sa stim de ce dintr-o data nu mai inaintam. Ma contrariez si mai tare, cand imi dau seama, ca in zelul ei de seara, vatmanita vitezomana mersese prea repede pe traseul sau si acum trebuia sa astepte inca doua tramvaie de dinainte, care urmau sa se intoarca, incercand sa evite coliziunea la nivelul unde sinele nu mai sunt despartite pentru cele doua sensuri.

Cum rabdarea mea atinsese limita de sus a tolerantei pe seara respectiva (adaugand la asta si oboseala, inceputul de raceala si foamea) am hotarat sa pun capat situatiei care parea sa treneze fara a avea un moment precis de oprire. Am deschis gura chiar in momentul cand nesimtirea vatmanitei a depasit limita mea de acceptare- strigand in gura mare catre un alt coleg de pe tramvaiul care incerca sa ne depaseasca, in paralel, ca asteapta din partea acestuia sa primeasca o tigara!

Asadar, politicoasa, mi-am cerut dreptul de a cobori, pentru a ma deplasa pe propriile picioare, pana la urmatoarea statie, care era foarte aproape de locul unde ne oprisem.

Si uite asa, mi-am descarcat nervii din seara respectiva, gonind ca o nebuna, pe spatiul verde paralel cu sinele de tramvai, ajungand in timpul meu propriu la destinatie.

Ma gandeam ca as putea sa fac o reclamatie si sa ii razbun pe toti companionii mei de calatorie, care fusesera martori la nesabuinta si lipsa de maniere ale vatmanitei respective...dar am lasat-o balta pe alta data, cand nu voi fi atat de obosita, racita si infometata.

Si cu asta basta. Sec.