Zilele trecute, seara pe la ora 9, trecand pe langa piata, am vazut un catel. Il stiu de ceva vreme, ca s-a aciuat pe langa oamenii care ii mai de mancare, cand ies de la birtul din piata. Ei bine, catelul ala negru statea incolacit pe cimentul rece, incercand sa insele foamea si frigul de toamna, sperand sa doarma. Si mi-am adus aminte, ca in iarna trecuta, a indurat un ger naprasnic, tot asa, stand colac, pe cimentul inghetat, ''pazindu-si'' zona adjudecata, acolo unde un nene isi facuse si el culcus, intr-un oltcit alb, parasit.
Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.
La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.
Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.
In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.
Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.
La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.
Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.
In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.
e atat de apasator cand suntem doar niste trecatori...stiu,dar ce putem face?am sunat si eu ptr oameni ai strazii de mai multe ori si ori mi s-a ras in nas la telefon ori au venit si oamenii au refuzat sa fie examinati sau sa mearga cu ei,sunt satuli poate.Un termos de ceai fierbinte stiu ca ii ajuta:) sau dupa caz si vin fiert daca vrei sa te imprietenesti,nu e vina lor ca sunt ceea ce sunt.
RăspundețiȘtergereChiar ca e trist, dar incerc si eu sa-mi tot repet ca nu e cazul s-o dam din tristete in vinovatie. Pentru simplul motiv ca in viata fiecare isi face alegerile sale. Mai putin abstracta ar fi informatia ca in presa se anunta ca anul asta vor sa mareasca numarul de locuri in adaposturile cu aceasta destinatie.
RăspundețiȘtergereMie mi se rupe inima de copii, dar cu ei e si mai complicata treaba: nu numai ca am sunat pe unde se spune sa suni si m-au cam plimbat de la un telefon la altul...degeaba, dar de multe ori ma gandesc ce bine le-ar face interventia mea, luandu-i de langa persoanele langa care sunt obisnuiti.
Ma bucur macar ca mai exista oameni ca tine care nu trec nepasatori pe langa ceea ce vad. De la furtuna de ganduri triste pe care ti le-au trezit pana la a face un gest bun pentru ei nu e distanta mare.
R.
Multumesc mult fetelor pentru intelegere! Ma voi gandi la sfaturile voastre. Mi-as dori insa ca oamenii astia, care dintr-un motiv sau altul sunt mai putin norocosi, sa intre in vizorul unor programe, asociatii, ONG-uri puternice care sa ii sustina si sa poata sa aduca o schimbare evidenta in vietile lor. Am incercat si eu marea cu sarea, cu un copil al strazii, dar se pare ca nu a vrut sa fie ajutat mai mult decat sa primeasca bani si mancare si sa aiba pe cineva care sa ii asculte pasurile. Multi dintre ei cred ca sunt prea prinsi de viata asta cat sa se intoarca la ceea ce numim noi normalitate. Greu...
RăspundețiȘtergere