Retrospectiva '09 take1: Concediu in Muntenegru

Am incheiat un an intreg si am inceput unul nou-nout.
2010... multe semnificatii ce vor veni odata cu acumularea de experiente noi si impresii, informatii si activitati demne de luat in seama, pentru a-mi aduce aminte de ele. Dar inca am ramas cu gandul la cele ce au fost (bune sau rele), asa ca am de gand sa fac o mica intoarcere in timp si am sa postez unele din cele mai tari faze ale lui 2009.

Si pentru ca azi e prima zi de lucru, dupa o vacanta de iarna plina, o sa imi aduc aminte de concediul din vara trecuta, ca poate ma mai incalzesc.


Daca mi-ar cere cineva sa pun o eticheta pe cutia cu vacanta noastra din vara trecuta, as scrie poate "sinuciderea in masa a neuronilor". Cunoscatorii stiu de ce. Pentru ca a fost un concediu ''maraton''.

Ei bine, concediul nostru a inceput in 22 august, anul trecut, cu plecarea noastra din Timisoara, catre Hunedoara, orasul unde locuiesc parintii logodnicului meu. Acolo ne-am reunit cu parintii lui si am pornit cu masina catre Brasov, unde a avut loc nunta verisoarei lui. Una peste alta, drumul spre Brasov a fost plin de momente de iritare din cauza caldurii, a timpului pierdut cu cautarea locatiei (unde a avut loc nunta si a pensiunii unde am poposit sa ne schimbam si sa dormim peste noapte, dupa nunta) si a altor certuri casnice. Dupa o noapte de dantuiala obositoare, un somn rapid la pensiune, ne-am intors catre vestul tarii, de data asta tranzitand doar Deva si Hunedoara, ajungand iar acasa in Timisoara. Aici ne-am lasat bagajele de nunta si ne-am incarcat cu cele pentru saptamana de concediu in Muntenegru. Am innoptat in Timisoara si apoi dis de dimineata, pe 24 august, am pornit la drum.

Inarmati cu un GPS si un mare chef de asfalt, am urcat in "loganul familiei" cu gandul la marea cea mare si la bronzul pe care o sa il prindem. Dupa ce ne-am setat coordonatele destinatiei calatoriei noastre, GPS-ul si-a facut datoria si ne-a orientat printr-un lan de porumb, cel mai scurt drum catre granita Romaniei cu Serbia, pe la Jimbolia. Am avut ocazia sa vad rozatoare si pasari de camp speriate, fugind din calea loganului bleumarin care gonea nebuneste pe placile de asfalt. Pesemne ca nu mai vazusera o asa grozavenie de cand se nascusera, ca stiau ele de la parintii lor ca drumul ala e sigur, ca pe harta nu apare, asa ca oamenii mai trec pe acolo numai toamna, la cules de porumb, cu carutele sau tractorul.
In Jimbolia, ne-am facut asigurarile de sanatate, ca sa fim acoperiti in caz ca patim ceva mai grav decat o insolatie, o zgarietura de la scoicile de pe fundul apei sau o intoxicatie de la vreun fel de mancare cu peste si fructe de mare.


Am trecut granita cu veselie mare, gandindu-ne ca acum incepe marea aventura. Si nici nu ne gandeam cata dreptate aveam... 3 soferi au schimbat pe rand locul la "colac" timp de 15 ore (cu pauze de boscheti) pe un traseu cum numai in filme vezi sau poate si in Romania: natura salbatica, muntoasa, stancoasa, cu drumuri si tunele sapate de mana omului pe unde a putut (de unde si serpentinele ametitoare, surori bune cu un chef de vomitat tot drumul), nori pufosi puturosi, asezari umane rare (si de aici lipsa totala a vreunui semn de demarcatie a drumului), verdeata de toate nuantele, plictiseala maxima si nevoia de teleportare direct la destinatie.

Sa nu uit de nervii aruncati lui Marcel - vocea imprumutata GPS-ului pentru a-l face mai uman si mai usor de navigat- care, pe tot parcursul drumului, si la dus si la intors, a reusit sa scoata din ocupantii loganului tot ce era mai rau, fauna limbajului de cartier romanesc, ajungandu-se catre final, la expulzarea lui ''Marcel" pe banca din spate, pe modul "shut down".

Niciunul din noi nu stie exact pe unde au rulat anvelopele loganului, nu ne aducem aminte ce orase am strabatut prin Serbia (poate doar Novi Sad), doar ca, printr-o minune (nu cereasca, ci a lui Marcel - GPS-ul nostru) am ajuns sa tranzitam si Bosnia si Hertegovina - dupa cum ne-am dat seama abia la granita, cand am vazut indicatoarele "DUANE" si fetele traumatizate de razboi ale vamesilor. Atunci, pentru prima oara in viata, primind inapoi pasaportul de Romania, m-am simtit ca in filme, ca un american ajuns pe taramul unei tarisoare din lumea a treia, multumindu-i mamei in gand, ca m-a nascut romanca si mai nou, am statut de "europeanca".

Am inghitit cu totii in sec si am dat drumul nodului din gat dupa ce ne-am recuperat pasapoartele, si dupa ce am inaintat in necunoscut, ca sa ne fortam muschii fetei din nou peste cateva sute de metri. Singurul drum viabil din fata noastra catre inima Bosniei era un pod circulat odinioara de trenuri, pentru ca in loc de asfalt, podul "de o singura banda'' era brazdat de o cale ferata. Si da, am trecut rapid, la ''mustata'', pe langa masina din fata, care inainta fara jena, cel mai probabil cu localnici, obisnuiti cu greutatile drumului, ca sa evitam coliziunea cu un autobuz, care, la fel, ar fi trecut peste podul cu o singura banda/cale ferata, cu tupeul pe care ti-l da un razboi trecut de curand, fara sa se asigure, fara sa lase loc ''politetii din trafic'', asa cum s-au obisnuit europenii, cu strazi pe 4 benzi, pavate si semnalizate corespunzator.


Nu cred ca mintea mea mai vrea sa isi aduca aminte ceva din drumul prin Bosnia, imi amintesc doar de exclamatiile de bucurie la intrarea in Muntenegru (Crna Gora in limba localnicilor), undeva cu mult peste ora 22.


Intre bucurie si extaz, in jurul orei 24, am reusit sa ajungem la destinatie, localitatea Herceg Novi, unde urma sa ne intalnim cu gazda noastra, Sasha. Dupa portia dubla de dulceturi pe care i le-am oferit cu totii lui Marcel, am hotarat sa o sun direct pe Sasha ca sa ne ajute sa ne orientam in spatiu si sa ajungem la vila unde ne rezervasem camerele, cu ceva timp inainte.
Intalnirea cu gazda noastra a fost comparabila cu intalnirea de dupa ani multi cu un prieten vechi, desi era pentru prima oara cand vorbeam si ne vedeam. Comunicarea cu gazda a decurs usor, intrucat engleza este limba lor secundara - familia ei (inclusiv ea) s-a mutat in America de ceva vreme, si se intoarce in Muntenegru doar in vancate.
Dupa o scurta recunoastere a vilei si a spatiului unde aveam voie sa ne simtim ca acasa, ne-am carat bagajele inauntru si apoi rapid ne-am trantit in pat, intinzandu-ne oasele si adormind imediat.


A doua zi de dimineata, dupa micul dejun si primirea instructiunilor de folosire pentru soare, mare, nisip si apa sarata, ne-am luat slapii, palariile, costumele de baie, prosoapele si aparatul foto si am pornit in jos, spre mare.


Printre casutele localnicilor, pe straduta serpuind la vale am gasit pisici mari, portocalii si grase, pisoi mici, rahitici, negri, zburliti, stand cuminti la soare, portocali falnici, verde-crud, banani in floare, cu frunze late si cerate, galben - verzui, arbori de kiwi nodurosi, cu fructe bogate, paroase, intinzandu-se ca niste terase verzi-maronii peste bare de metal, smochini verzi, cu fructe apetisante, sub forma de lacrima si pomisori de rodii, neudati, asteptand sa se coaca, rosu-verde, atacati de daunatori, uitati in spatele gradinii.


Jos, spre plaja, am dat de forfota multicolora a turistilor veniti la odihna, paziti de palmieri impozanti, flocosi, cu frunzele uscate taiate frumos, flexibili, ca niste umbrele verzi cu ciucuri portocalii - rosiatice, de casutele ticsite cu suveniruri, chinezarii, slapi de plaja, palarii, marame, saluri, prosoape, colaci, perne si saltele gonflabile, sezloange, bijuterii si bibelouri din scoici, gogosi, inghetata, suc si apa cu gheata, casete audio si CD-uri, fast-food-uri si restaurante cu meniuri pescaresti, miros de mare amestecat cu miros de carne la protap, si peste pe gheata... O NEBUNIE!


Stiu foarte bine de ce imi place marea, simpla, curata, verde-albastra, intinsa si de ce nu imi place plaja ticsita de copii care urla, umbrele si sezloange cu plata, de vanzatori ambulanti si babe cu pielea lasata. Ei bine, in Herceg Novi le-am avut pe toate.


Si de ce sa ma mai plang, cand oricum concediul nostru la mare era pecetluit a fi "altfel , dar totusi la fel". Restul zilelor a fost liniar, mic dejun - plaja - inot - pranz - somn - plaja - cina - plimbarea de seara - somn.


Eu am facut totusi o mica pauza de o zi , din cauza unei insolatii dublate de o indigestie de la prea mult peste, la cina din seara precedenta.


Iar la mijlocul saptamanii de concediu, am fost cu masina pana in Croatia, la Dubrovnik, unde am vizitat orasul cetate, am facut poze, am mancat orez cu fructe de mare la un restaurant scump din port, am urmarit o multime de pisici de strada dar frumoase foc, am urcat zeci de scari si am coborat tot atatea, iar seara am cumparat cu 2,5 euro cea mai mare inghetata ever, pentru ca apoi, cu burta plina, sa ne intoarcem in Muntenegru.


Una peste alta, saptamana noastra de concediu s-a incheiat rapid, cu diferite tonuri de bronz pe piele si cu iz puternic de sare de mare in nari, cu o roata sparta si o aripa putin sifonata la masina (cu 100km la ora pe serpentine, seara, am intrat cu masina in stanca- la volan era viitorul meu socru) si un picior invinetit (al viitoarei mele soacre) de pe urma unei parcari cu spatele, de nota 2 (a viitorului meu socru), cu multe fotografii bune (dar si rele) si cateva filmulete, asa ne-am intors acasa, in Romania, pe alt drum de data asta, ca sa evitam intrarea in Bosnia, dar tot cu nervii aruncati in fata lui Marcel.

Si pentru ca acest concediu a fost deja etichetat drept un ''maraton'', intoarcerea noastra in tara, nu a fost lipsita de emotii - pentru ca in loc sa ne oprim la Timisoara, am mers mai departe spre Oradea, acolo unde trebuia sa ajunga logodnicul meu, pentru a incepe o saptamana de training cu o grupa de bibliotecari oradeni. Am mers iar cu 100 ( si uneori peste) la ora, noaptea, pe drumuri intunecate, fara sa ne mai gandim la consecinte, numai "sa ajungem odata"!

Si daca in Serbia, pentru 100 km la ora (cu 40 peste limita maxima acceptata) am riscat numai cativa zeci de euro, dati ca mita unui politai sarb, in Romania riscam mult mai multe. Eu de nervi si emotii ( frica) m-am culcat pe bancheta din spate, adormind cu o rugaciune in gand: sa ajungem la hotelul ''Vulturu negru" si nu in Rai.


In concediul acela, am simtit din plin, ca Acolo SUS, cineva ma iubeste. Si sper ca ingerul meu sa fie mereu la post, nu numai cand plec in concediu.