Ori e ceva in aerul pe care eu il respir, ori e ceva in alinierea planetelor care imi graviteaza universul, ori pur si simplu asa a fost sa fie... duminica asta care doar ce a trecut mi-am largit aria de ingrijire a vietuitoarelor pe care sa le pot ajuta. Am gasit un porumbel. Dimineata la ora 7:30, cam friguroasa si destul de linistita, chiar cand sa plece Adrian, am vazut o pasare cu ghearele in aer. Dadea din picioruse de parca avea epilepsie. Initial am crezut ca e mort sau pe moarte, dar curiozitatea m-a facut sa ma apropii sa ma asigur ca nu mai am nimic cu ce sa il ajut. L-am ridicat intr-o pozitie fireasca, si si-a deschis pleoapele. In momentul ala mi-am dat seama ca in corpul firav al pasarii mai era o urma de viata.
Recunosc ca nu sunt o mare fana a inaripatelor, imi place mai degraba sa le admir de la distanta, decat sa ma implic fizic in viata lor. Dar acum era o alta situatie.
Am urcat inapoi in casa, am revenit cu mancare.
Am urcat din nou si am stat pe ganduri. Apoi mi-am dat seama, ca in starea in care era, pasarea putea fi omorata de vreo pisica de pe strada. Si atunci mi-am luat inima in dinti si am coborat iar. Porumbelul era inca pe pamant, in aceeasi pozitie in care il lasasem, parca in stare de soc, neputand sa isi miste prea mult picioarele, aripile sau capul.
Nu am prea stiut eu ce sa fac cu el, asa ca i-am oferit culcus intr-o cutie de pantofi si un prosop vechi. L-am cazat temporar in dormitorul nostru, unde bateau firav niste raze de soare. Am inchis usa cu cheia sa ma asigur ca nu va intra niciunul din monstrii parosi. Apoi m-am foit ca o ametita prin casa, apoi iar am intrat in dormitor, i-am facut vreo cateva poze micutului socat.
L-am lasat asa cateva ore sa se linisteasca, sa doarma si sa isi revina la caldura si liniste. Era in siguranta...
Dupa o vreme, m-am dus iar la el... nelinistita nevoie mare de situatia noului meu protejat.
Pe la ora 14 m-am hotarat ca poate e timpul sa redau mediului lui. Asa ca m-am asigurat ca si-a revenit din ... ce o fi avut... si ca incepuse deja sa reactioneze la prezenta mea, sa se teama si sa incerce sa se ascunda prin camera de ghivecele mari de flori.
Curand, era din nou afara, in gradina, unde, au venit si alti amici zburatori ca si el. L-am urmarit de la etaj, de pe fereastra si m-am bucurat nespus vazand ca isi revenise. Cauta mancare si se ciugulea printre penele din piept.
Mi-am intors privirea pentru cateva secunde, si cand am revenit inspre locul unde fusese, nu l-am mai vazut. Zburase!
Poate pare copilaresc, dar m-am bucurat enorm ca am avut ocazia din nou sa ofer o sansa la viata unui suflet.
Si acum, de fiecare data cand privesc porumbeii in zbor, in cartierul meu, imi spun in minte : ''Oare el e?''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu