Toamna trista, din nou

Zilele trecute, seara pe la ora 9, trecand pe langa piata, am vazut un catel. Il stiu de ceva vreme, ca s-a aciuat pe langa oamenii care ii mai de mancare, cand ies de la birtul din piata. Ei bine, catelul ala negru statea incolacit pe cimentul rece, incercand sa insele foamea si frigul de toamna, sperand sa doarma. Si mi-am adus aminte, ca in iarna trecuta, a indurat un ger naprasnic, tot asa, stand colac, pe cimentul inghetat, ''pazindu-si'' zona adjudecata, acolo unde un nene isi facuse si el culcus, intr-un oltcit alb, parasit.

Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.

La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.

Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.

In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.

Inception...da nu filmu

Is un om al contrariilor. Imi doresc uneori atat de tare sa incep ceva nou si cand am ajuns in stadiul sa se intample sa incep ceva deja vreau sa fie trecut de etapa de inceput. Adica nu imi plac inceputurile. De nici un fel. Nici cand am in maini o revista noua, nu suport sa iau fila cu fila, articol cu articol pe indelete, ci fug repede cu privirea peste toata revista, rasfoind grabita dupa punctele de interes. Nu am rabdare sa ii descopar misterul inceputului.

La fel mi se intampla cu plecarile in calatorii, ca as vrea sa trec peste partea cand imi strang bagajele si imi disper in goana plamanii alergand dupa tren sau sa prind ultima strigare de check-in in aeroport.

Nu mi-a placut prima zi de scoala, primul mic-dejun in Grecia, dimineata nuntii, prima zi de lucru. Is prea multe necunoscute, prea multe inceputuri. Vreau sa trec repede peste si sa ajung sa fiu in zona sigura a cunoscutelor, a experientei si a "am trecut deja peste asta".

Asa imi venea ieri sa o iau la goana si sa plec, din cauza unui alt inceput. Uf...urata treaba. Totul parea un imens inceput care ma coplesise. Vroiam sa fie alta zi...mai in viitor, peste cateva saptamani sau chiar luni, ca sa nu mai fie prima zi.

In bucatarie, de una singura, mi-am mancat sandwich-ul angoasata de necunoscutele din rafturile care ma priveau anost de pe perete. Si am inchis ochii pentru cateva secunde, ca sa ma bucur numai de gustul mancarii. Apoi mi-am adus aminte de cat de singura si nefericita m-am simtit atunci in Xylocastro, cand am coborat in sala de mese a hotelului Maremar si am mancat singura, intr-o tara straina, pentru prima data, la o masa straina, pe care erau asezate atatea bunatati care nici nu stiam ce sunt... Si imi venea sa plang cand turistii infometati din hotel se asezau cate doi-trei la alte mese, bucurandu-se impreuna de un prim mic-dejun intr-un hotel strain, dintr-o localitate straina, dintr-o tara straina. Imi venea sa plec si sa zbor inapoi in tara, printre prieteni, acolo unde lucrurile nu mai erau demult necunoscute, sau neincepute. Dar am reusit cumva sa imi inghit amarul, iar diminetile care au urmat au fost excelente, pline de veselie si incantare.

Reamintindu-mi experienta asta, m-am imbarbatat zicandu-mi ca zilele ce vor urma, lunile si poate anii, imi vor dovedi contrariul, ca doar inceputul e mai urat si poate enervant, apoi totul va reveni la normal.

Azi tot in inceput am fost si tot anxioasa am ramas. Cand se termina oare?