Frica de camasa puterii

Azi am fost partasa unui experiment social foarte interesant. Pe cat de simplu, cotidian, pe atat de complex, din punct de vedere al implicatiilor psihologice si sociale.

Mai exact, azi ma duc la o filiala ING cu autoservire, sa scot niste bani de la bancomat. In fata intrarii, vad un politai, stationand regulamentar, in pozitia de drepti. Intru si nu mica mi-e mirarea, sa vad inca unu, vorbind la telefonul fixat de peretele dintre cele doua ATM-uri. Omul, imbracat corespunzator meseriei si dotat cu toate zorzoanele de rigoare, atarnandu-i mandre la brau, statea fix in fata aparatului de care aveam eu nevoie- ala de scos bani. In fata celui de unde poti asisderea sa introduci cat si sa retragi bani, coada cu vreo 2 musterii. Ma postez in spatele celui de-al doilea, desi tare imi ardeau picioarele sa ma pun la prima coada, aia de era acoperita toata de camasa organului.

Stau asa...vreo cateva secunde, pendulez de pe un picior pe altul... cu mancaricii de rigoare in cap si analizez rapid situatia. Omul vorbea la telefon. Cerea si dadea informatii vizavi de ceva cont personal. Ma chinui sa vad si ce scrie pe ecranul ATM-ului pe care il acoperea cu tot corpul si vad cu stupoare mesajele si reclamele de intampinare. Mai stau putin ca sa ma asigur ca nu fac o greseala si imi vine in cap ideea de a ma baga in seama. Adica... omul... doar vorbea la telefon...si se intindea asa frumos, cat il tinea spatele si camasa albastra, blocand accesul la aparatul de care aveam cu totii nevoie. Ma uit in jur... o multime de adulti cuminti. Imi iau gura de curaj si ma indrept spre nenea politaiu si-l intreb daca foloseste ATM-ul. Nimic. Vorbea de zor, acoperindu-si fata si gura, cu toracele indreptat spre perete, cat mai vizibil jenat de galagia banilor care urmau sa fie scosi din aparatul vecin. Ma retrag frustrata foarte, ma uit in spate si trag o grimasa catre un nene care astepta dupa mine. Imi ridica din sprancene cuminte si total consolat cu ideea ca nah, ce sa ii faci, organul e organ si daca e si in camasa albastra, nu il deranjezi...

M-am blocat. Pentru cateva secunde, chiar am crezut ca o sa raman in stadiul ala de resemnare, pe care il impartaseau si colegii mei de incapare. Am scos un ''incredibil !!!'' cat sa ma auda lumea, asa, doar ca sa ma fac auzita. Dar incapatanarea si nerabdarea plus o doza de nevoie de dreptate s-au rasculat mixat in mine si m-au facut sa repet intrebarea, de data asta si mai tare: nu va suparati, folositi aparatul???

Ghiciti ce s-a intamplat?

Variantele de raspuns pot fi:

1. M-a ignorat in continuare;
2. S-a uitat urat la mine si mi-a aratat ostentativ catre statie, pe care o tinea in mana, alaturi de receptorul telefonului fix, la care vorbea;
3. Si-a cerut scuze si mi-a facut loc la ATM, retragandu-se sfios.

Ei bine, varianta 3 era aia corecta. Da domle, organu prins de discutia cu tanti de la celalalt capat al firului a uitat sa mai priveasca in jur si sa isi faca datoria de om educat, lasand spatiu si celor care chiar aveau nevoie de aparatul ala care scuipa banii pe gura.

Ca si recompensa pentru ''indrazneala'' am reusit sa scot banii de care aveam nevoie si sa ajung la timp acasa, sa o astept pe tanti administratora, sa platesc intretinerea.
Parasind holul bancii, ii vedeam cu coada ochiului pe cei care preferasera sa se retraga din calea prost educatului si sa-si vada de treaba, la o singura coada. Ce daca se ingreuna situatia si crestea timpul de asteptare? Daca omul ala era imbracat in camasa albastra, flutura ostentativ statia in mana si vorbea foarte prins de disctutie, la telefonul din dotarea bancii, pesemne ca avea ceva foarte important de transmis, adicatelea, altii nu mai aveau ce cauta in jurul lui.

Indreptandu-ma spre casa, mi-au venit in minte o multime de faze de discriminare (fie rasiala, fie de autoritate sau statut social) in filme sau documentare tv, cat si cateva teorii sociale studiate prin facultate, incat mi-am zis, ca uite, chiar acum am asistat la un moment de genul ala de experiment pe care musai trebuie sa il tii minte si sa il consemnezi si sa il dai mai departe. De ce?

Pentru ca e vorba de un moment de deschis ochii. Pentru ca e vorba de noi, de oameni, care actionam conform unor obisnuinte si a unor preconceptii, a unor acte invatate fie prin imitare, fie prin experiente (traite de noi sau de altii), si de multe ori, nu ni le putem inlatura, din varii motive.
Azi, motivul cred ca era frica de autoritate. Frica de ceea ce ar fi putut sa se intample, daca supara cineva camasa legii.

Voi ati trecut prin experimente asemanatoare?

Deschideti ochii larg si scuturati-va de unele frici, pentru ca ele va incatuseaza... mai mult decat o celula adevarata!

Off ...

Desi nu e joi, ca in melodia celor de la Vama Veche, chiar nu mai am chef... Nu mai am chef de nimic si sa mai fac nimic. Pur si simplu simt ca e una din zilele acelea in care nu mai am chef sa ma mai agit pentru altii, in timp ce altii nu simt la fel. Parca as fi o marioneta la teatru de papusi, care isi urmeaza rolul constiincioasa, dupa scenariu, ca sa fie publicul multumit.

Ei bine azi nu mai am chef sa joc rolul ala... si vreau si eu sa fiu public, pasiv, nesimtit, delasator si orb.

M-am gandit la reactia asta si in alte dati, dar se pare ca nu mi-a mers. Din cauza instructajului dur din timpul copilariei, in atelierul mesterului care m-a facut sa fiu asa. Mi-am promis de atatea ori ca voi schimba situatia in alte feluri, care sa imi fie mie pe plac, si sa ma fac si eu ca altii, sa ma pot adapta la mediul din jurul meu, sa fie bine si pentru mine...dar nu m-am putut tine de cuvant pana la capat. Si am suferit din nou.

Lumea asta ... poate nu e pentru mine. Poate trebuie sa caut eu o alta lume careia sa ii apartin, cu reguli si valori. Sau, vorba lui Ghandi, sa incep sa ma schimb eu ca sa pot schimba lumea in care traiesc. Numai ca, se pare ca la noi, puterea exemplului pozitiv nu functioneaza. La noi, numai puterea exemplului negativ e cea care da roade si multiplica adepti.

Degeaba... sunt prea multi... cei carora nu le pasa, cei care se simt bine in jeg si care fac totul posibil sa jegoseasca si putinele locuri care raman nepatate, pentru ca inca mai sunt intretinute de astia, putinii prosti care inca se mai chinuie si spera ca va fi bine.

Oi fi iarasi depresiva, sau poate sunt depresiva din cauza mediului, ca sa nu mai dau atata vina tot pe mine, pe psihic si pe chimism intern, asa cum am facut in atatea dati. Nu domnule, eu sunt de vina, eu si numai eu!

Da, m-am saturat!


Azi e clara treaba. Ma mut pe planeta nesimtirii. Sau in tara absurdului. Macar pana gasesc o cale sa trec de partea celalata, in lumea aia unde exemplul pozitiv inca functioneaza si creeaza adepti.

Sunt suparata. Da. Si sper sa ma oboseasca atata de tare supararea mea si gandurile mele cele mai personale, despre viata si viitor, despre ceea ce vreau sa fac cand voi fi mare si cand voi putea sa tai in jurul meu capete, asa cum faceau romanii, pe vremuri. Si cand voi fi obosita destul, poate nu voi mai reusi sa-mi mai concentrez pupilele pe mizeriile din jurul meu.