Amintiri cu matze, pisici, monstrii aka cats

Am stiut ca o sa iubesc pisicile din momentul in care l-am zarit pe Vasile, motanul bunicilor paterni, pe vremea cand eram doar de-o schioapa, dar a fost dragoste la prima vedere. Si spre deosebire de iubirile umane, astea fata de pisici sunt pentru totdeauna. sub nici o forma si neconditionate de absolut nimic de pe lumea asta nu as putea sa urasc pisicile.

Aceasta prima intalnire cu motanul Vasile mi-a marcat copilaria pentru inca de cand am avut voie sa am propriul pisic, atunci cand ai mei au considerat ca sunt destul de mare ca sa imi asum o astfel de responsabilitate, varumiu mi-a adus acasa intr-o seara pe primul meu Vasilica - micut, paros, cu coada lunga, ochi migdalati si musai miorlaind fara oprire. Era fiul unei matze de rasa siameza, drept pentru care ne era un pic teama ca o sa fie mai rautz si incapatanat. Ba din contra, peste ani, Vasile aka Vasilica aka Vasi s-a dovedit a fi un tovaras foarte inteligent si fidel, atent cu igiena personala si chiar sociabil cu cainele din curte caruia ii aducea regulat cate o prada de la vecini (pui sau jambon, dupa sezon). L-am avut alaturi de noi pana la Revolutie, cand s-a speriat pesemne de tiruri de arma si trasoare si a ramas blocat in vreun pod sau pivnita vreunui vecin cateva zile, asta judecand dupa panzele de paianjen si rumegusul care i se incalcisera in blana, la intoarcerea miraculoasa.

Dupa cum spuneam si mai inainte, dragostea asta odata inceputa, nu a putut fi oprita de accidente sau de batranete, asa ca, de fiecare data pisicile pierdute/disparute de printre noi au fost rapid inlocuite cu altele. Au mai fost cativa Vasilici, dupa care i-au urmat, din ce imi mai aduc aminte, un Cocosel portocaliu ('diareic' dupa spusele unei verisoare care nu prea suporta matzaitele blanoase), un Tomita alb ca neaua, o alta neagra ca taciunele pe care tatamiu a expulzat-o agresiv de acasa, pe motiv ca ''nu era curata'', o pereche de surori - Pic si Poc - care, la cateva luni dupa ce le-am primit admirativ in curtea si sufletele noastre au intrat in calduri si ne-au umplut si curtea cu bulgari miorlaitori. La vremea respectiva, aveam in curte in total 7 suflete infometate care la orele 5 dimineata ii trezeau pe ai mei cu niste mirolaituri demne de un prunc de tzatza. Fetele au rezistat pana au facut si a doua tura de pui, dupa care ai mei, au hotarat ca e mai sigur sa le instraineze intr-un sat din apropiere... Iar despre asta nu vreau sa vorbesc pentru ca e prea amara amintirea si neputinta mea de a ma opune deciziei lor.

Ultimul din seria celor faini a fost Bobo, un extrapufos, extrajucaus, extramamos, care le-au tinut cald alor mei in iernile reci, cuibarindu-se in plicul de la plapuma si facand jumbuslucuri minunate, cat am fost eu mare parte plecata la Timisoara ca studenta. Mama imi zicea uneori ca de cate ori il vad pe Bobo mai uita ca au ramas singuri, si ca le insenineaza chipurile ca isi aduc aminte de mine...

Bobo a murit de batranete, si probabil la limita celor 9 vieti, cand dupa mutra pe care o avea, cred ca se cam saturase de viata asta pamanteasca si s-a hotarat sa plece, in lumea pisicilor fericite pentru totdeauna. Cel putin, asa ne-a placut noua sa credem, dupa ce, fiind din ce in ce mai slabit, aproape surd si nemaireactionand atat de rapid ca odinioara, a plecat intr-o zi si nu s-a mai intors.

Apoi, de cand cu instrainarea mea fizica si in timp, emotionala, de casa parinteasca, mi-am propus ca la momentul cand voi avea posibilitatea de a sta singura, sa imi iau un matz. Oricum si in orice fel. Numa sa fiu din nou cum ma simteam in copilarie. Si mi-am tinut promisiunea asta pana cand m-am facut salariat cu banii mei si am avut posibilitatea sa ma mut in chirie. Si nu mi-a pasat ca imparteam apartamentul cu inca alti fericiti ca mine si nici de ce or sa creada. Nu le-am cerut parerea pentru ca am considerat decizia asta una foarte personala si basta.

Asa ca m-am pus pe cautat pe strada, pe strigat pis-pis-pis si umblat cu pate de porc si carne dupa mine in speranta ca voi avea cu ce sa atrag paroseniile mult cautate. Din nefericire, tactica asta nu a dat rezultate asa ca m-am pus pe cautat temeinic in Publitim, la rubrica "oferte diverse". Si am sunat pe omu cu 6 matzi de 2,5 luni si am stabilit o intalnire chiar in ziua aia, dupa ora 6, cand termina si al meu programul de lucru. Si cand a venit acasa rupt, eu l-am intampinat cu o mutra hotarata si mega entuziasmata, anuntandu-l ca va trebui sa ma insoteasca musai pana la casa omului, ca sa imi iau matzul mult dorit si asteptat.

Si uite-asa, ne-am trezit umbland pe strazi la periferia orasului, dand telefoane si facilitand o intalnire pe care o asteptam de ani buni. Am intrat in curtea omului, i-am vazut odraslele care alergau de colo colo, mie imi facuse cu ochiul o blanoasa neagra si pufoasa si cu mici firicele albe
insa pe al meu l-a atras unu singur: cel mai zburdalnic si cel mai traznit dintre toti, ala de nu statea o secunda locului si se catara in sus si in jos pe o tulpina contorsionata de vita-de-vie. Si pentru ca, daca vroiam sa am liniste in casa, trebuia sa ascult si de dorintele consortului, am mers pe mana lui si l-am luat pe Ziggy. Proprietarul matzelor s-a oferit sa ne duca cu masina personala pana acasa la noi, ca ii era teama sa nu scapam odrasla pe drum, la cat de tare se zbuciuma din bratele noastre.

Si din momentul in care a ajuns sa isi puna pernitele pe gresia din bucatarie, speriat si lipit de zid, sub calorifer, Ziggy a ramas al nostru si a ramas continuare in top in sufletele noastre.

Povestea ce urmeaza e fireasca, pentru ca nu avea cum sa fie intreaga prima. Asadar, cum ne statea obiceiul acum cativa ani, mergeam in week-end la Real, dupa cascat gura pe rafturi, la facut de cumparaturi in masa. Si de fiecare data cand intram, pe stanga, musai trebuia sa ne oprim in fata ''borcanelor de sticla'' de la petshop-ul Animax, unde ne umpleam inimile de fericire.

Intr-o astfel de zi, ne-a fost dat sa ne schimbam conceptiile cum ca O pisica e destul la casa omului cat sa iti bucure inima. Erau acolo intr-un acvariu trei frati care erau de dat, pe gratis: doi portocalii, speriati si lipiti de casuta imblanita ''de la etaj'', iar deasupra casutei, cu o labuta atarnandu-i strengareste, o mandrete de pufosenie tricolora care trona universul lor de sticla. Lui al meu nu mult i-a trebuit pana sa scoata pe gura magnifica expresie: ''hai sa ne uitam, poate ii luam lui Ziggy un partener de joaca''. Nici nu am asteptat sa termine de zis cele de mai sus, m-am uitat la ochii lui blanzi si ingaduitori ca ai unui bunic ca m-am si teleportat inauntrul petshop-ului lipita cu nasu de acvariul transparent si rugand pe unul din angajati sa imi inlesneasca accesul la blanosi.

Rand pe rand i-am luat in brate pe mogaldeti si le-am testat rezistenta la stres si la mirosul hainelor mele, simtindu-le gherutele fratilor speriosi dar si ''lipiciul'' surorii nepasatoare. Cum stiam din start, ca pisicile tricolore sunt musai fete, am cam strambat din nas la prima tura de incercari, ca parca nu vroiam nunta cu cantec acasa. Insa al meu m-a convins ca poate asa se realizeaza un echilibru, si Ziggy al nostru urlatorul (ca intrase in perioada de calduri) nu o sa se mai simta singur si o sa uite de necazul hormonal incercand sa se joace cu minunata viitoare sora.

Zis si facut, am luat-o in causul palmelor unite pe micuta blanoasa, care s-a dovedit a fi foarte cuminte si chiar incantata de privelistea de afara, de la Real pana la noi acasa, mergand pe jos. I-am remarcat mirosul puternic de murdar si cativa puricei la purtator, care nu pareau deloc sa o deranjeze. Primul contact cu Ziggy a fost sec, micuta patrupeda ajunsa la noi pe masuta din hol, hotarand ca e cazul sa se spele, ca sa ne arate ca igiena e unul din atuurile ei si ignorandu-l aproape total pe curajosul domn.

Din acel moment si pana azi am ajuns sa o strigam Ina/Zina/China/Turbina/Bubulina si in alte felurite moduri pe care nu mi le mai aduc aminte acum, toate din drag pentru ea, grasana noastra pufoasa.

A, cei doi frati sunt prieteni buni si viteji luptatori la orice ora din zi sau noapte, spre deliciul publicului- adica noi doi.

Nu imi imaginez viata fara ei si chiar daca va fi sa ii pierd, the show must go on ca doar nah, o promisiune din copilarie ramane una pe viata, asa ca voi fi mereu indragostita de ei, blanosii, monstrii pufosi care imi insenineaza serile cand ma intorc de la lucru sau diminetile cand fac ochi de sub plapuma calda.

Deocamdata ei sunt acum protagonistii povestii noastre de dragoste.

Si tot din dragoste pentru ei, declar ca sunt total amuzata de desenele/filmuletele facute de Simon Tofield cu ale lui deja celebre cartulii: Simon's cat.

Poveste scurta despre identitate

Romanii sunt...asa si mai departe. Am pornit de la campania ROM si imi dau seama ca pe undeva exista un sambure de adevar... Caut si eu pe google ca Toma necredinciosu sa vad daca ceea ce zic oamenii astia e adevarat. Am incercat in romana, in engleza si in franceza...si cam da, nu sunt foarte magulitoare adjectivele. Cea pe care o pot confirma cu siguranta ar fi faza cu pigmentul pielii. Ca suntem vazuti din afara cam inchisi la culoare, de unde si faptul ca suntem mai de temut... ca poate furam, mintim si suntem de neincredere.

In toamna anului 2005 cand am fost prima oara in afara granitelor tarisoarei noastre, am avut ocazia sa calc pe pamant elen, alaturi de reprezentanti a altor 10 tari, in cadrul unui workshop international EVS. In prima seara, dupa ce am aterizat pe aeroportul din Atena, alaturi de compatrioata mea, am avut nesansa de a nu fi luati cu autobuzul gazdelor, ca se stricase. Drept pentru care, a trebuit sa ne descurcam singure, luand un autobuz local pana in oraselul Xylocastro. Toata trebusoara asta ne-a decalat de la programul pe seara respectiva, drept pentru care am intarziat si la masa de seara, ajungand direct la hotel. Acolo, am facut cunostinta cu receptionista care ne-a anuntat ca daca mergem rapid la restaurant poate mai prindem ceva din masa de seara. Pe drum, insa ne-am intalnit cu colegii nostri de workshop care se intorceau ghiftuiti.

In camere eram repartizati cate 3, si ca sa ne obisnuim deja cu diferentele culturale, o egipteanca, o poloneza si o romanca - eu. Am facut cunostinta cu viitoarele mele colege de camera, iar egipteanca, Nagla, cand m-a identificat pe mine si pe Anca, si-a exprimat entuziasmul si usurarea ca noi, romanii, in sfarsit veniseram. Nu intelegeam la inceput de unde veneau emotiile ei pana nu ne-a spus ca inainte de venirea noastra, toata lumea o intreba pe ea, pe egipteanca noastra draguta si mai creola la piele, daca nu cumva ea e din Romania. Si mie si Ancai ni se blocara pentru o secunda privirile una asupra celeilalte, cand ne dam seama de o preconceptie care se propagase cu viteza luminii, in timp si spatiu, peste continente: ca romanii au pielea inchisa.

Evident ca nu i-am putut explica egiptencei noastre de unde pornise marsavia asta, asa ca ne-am prefacut ca nu ne dam seama de ce colegii nostri o confundasera pe Nagla cu o romanca, asa ca sa pastram aparentele si sa nu propagam mai departe un neadevar trist.

Barbatii cu centura

Sunt o mare consumatoare de mijloace de transport in comun, 5 zile din 7, alea lucratoare. Asa ca am ocazia sa observ la orele diminetii cat si la apusul soarelui, un fenomen care incepe sa prinda contur, prin prisma repetarii sale.

Multi barbati, cand urca in troleibuz sau tramvai, parca o iau razna cand vad un scaun liber. Se invalmasesc sa il ocupe si il pastreaza ocupat, de parca, din momentul in care s-au asezat pe el, isi pun centuri de siguranta invizibile si prind radacini pana la statia de destinatie, fara sa le mai pese de ce e in jurul lor.

Am remarcat de foarte multe ori, ca batranele si femeile cu copii sau cu plase incarcate nu au deloc intaietate cand vine vorba de eliberarea unui scaun. Barbatii se aseaza si basta, fara nici un pic de empatie, intinzandu-si comod picioarele inainte, tusind zgomotos sau razand in chicoteli adolescentine, cazul din urma fiind mai des intalnit pentru cei care urca in grup (de 2-3) si vor sa isi dovedeasca apartenenta la grup.

Daca cumva se face ca intr-un tramvai/autobuz aglomerat sa se simta cineva, acelea sunt femeile - cele tinere - de cele mai multe ori (a nu se intelege adolescente liceence! care si ele atinge cote maxime la ignoranta si lipsa de empatie): ele sunt singurele care se mai ridica pentru a face loc unei batrane, unei femei cu copil in brate sau poate, uneori unui batran care se tine greu pe picioare. In rest, ignoranta totala.

Asa mi-a fost dat sa vad si intr-una din serile trecute, venind spre casa, intr-un troleibuz plin ochi, ingramadit cu tot felul de calatori, tineri, batrani, adolescenti, parinti, cupluri, grupuri sau indivizi singuri, pazindu-si cu strasnicie locurile fie in picioare, fie sezand, si lasand hazardul sa isi faca de cap.

La o statie importanta, coborand mai multi calatori, cateva scaune s-au eliberat treptat, lasand posibilitatea ca femeile cu copii in brate, sau cu ei de mana, cele cu plase incarcate sau indoite de batranete, sa ocupe locurile respective. Dar aceasta posibilitate a fost exclusa pe loc, in momentul in care in troleibuz, s-au urcat in graba si cu galagie vreo doua gasti de tineri si una de muncitori slinosi, care si-au facut dreptate cu coatele. Dezgust e un cuvant finut gandindu-ma la ceea ce am simtit in acel moment, uitandu-ma in ochii unuia din ei care zambea nesimtit, si lasand femeia cu copilul mic de mana, sa se inghesuie pe coridor, incercand sa isi caute un loc de sprijin.

Si exemplele pot continua.

Deci, care-i faza? Ce se intampla...?
M-am tampit eu de cap, sau odata cu emanciparea femeii, se presupune ca si bunele maniere sa ia o intorsatura de 180 de grade, si sa cerem egalitate prin nerespectarea unor reguli de bun simt?

Afacerea cu farmaciile

Anul trecut prin decembrie am racit si eu ca tot omu, intr-o perioada in care nu stii daca e vara, toamna sau iarna, din cauza diferentelor mari de temperatura de la dimineata la pranz. Si pentru ca tin la sanatatea mea, am dat pe la medicul de familie sa ma ajute cu un tratament corespunzator. Cum impartasesc pasiunea dr de familie pentru medicina homeopata si cum fiind insarcinata nu prea ma pot arunca in orice farmacie sa cumpar orice medicament de raceala, am acceptat cu drag reteta prescrisa si am purces a doua zi la cautat farmacii corespunzatoare pentru a-mi achizitiona pastilele respective. Cum eram in centru, am intrat in vreo 3 farmacii respectabile sa intreb daca au medicamente homeopate. Cu greu am reusit sa gasesc in farmacia Vlad doua dintre ele, pe care le-am cumparat, cu inima indoita... Am intrat apoi in Catena, unde nu mica mi-a fost mirarea sa le gasesc pe toate, la preturi mult mai mici decat in Vlad.

Faza cea mai amuzanta a fost legata de atitudinea unuia dintre vanzatori, cel care era disponibil sa ma preia, care m-a anuntat vesel inca de la inceput, ca e preferabil sa platesc cash din cauza unor mici probleme legate de aparatul de plata cu cardul. Si asta, pentru ca in trecut a durat destul de multa vreme sa proceseze o plata si au hotarat ca pe viitor sa mearga pe varianta de plata cash.
Vadit iritata de asa-zisa indisponibilitate, ii comunic casierului farmacist ca am cash la mine, dar as fi preferat sa incerc si plata cu cardul, poate eu eram exceptia de regula. O alta colega de casa mi-a surprins indignarea si a sarit in ajutorul meu, spre disperarea casierului indaratnic. Culmea, operatiunea de plata cardul la mine a mers ca pe roate, spre satisfactia mea suprema. Intreb totodata si de pretul la celelalte medicamente pe care le cumparasem deja de la farmacia anterioara, ca sa imi fac sange rau, previzibi. Primesc raspunsul in doi peri, evident pastilele respective le puteam achiziona la un pret mult mai mic, si daca aveam si card Catena, primeam si reducerea de x% acordata clientilor cu card.
In niciunul din cazurile cand mi s-a fluturat prin fata expresia ”daca aveati card la noi, le luati mai ieftin” nu mi s-a oferit ocazia sa aflu si informatiile pretioase despre cum se poate intra in posesia unui astfel de card si daca intram in categoria clientilor lor... Nimic. Ce sa mai comentez despre abilitatile de vanzare ale farmacistului respectiv. Pentru mine, dupa isprava asta, tot la rangul de casier ramane.

Mi-am adus aminte, iesind din farmacie, si zambind amar cu plasa de medicamente intre degete, ca in perioada studentiei, din lipsa de fonduri, cautand in disperare sa imi cumpar medicamentele salvatoare pentru o laringita urata, am facut experimentul de a intreba in farmacii diferite pretul de achizionare a retetei respective, si nu mica mi-a fost mirarea ca in toate 5 am primit 5 raspunsuri diferite de preturi. A trecut mult de atunci si evident ca nu imi mai aduc aminte care era cea mai ieftina optiune, dar cu siguranta lucrurile nu s-au schimbat. Ba au aparut si mai multe farmacii, si mai multe branduri, drept pentru care si inca o data zic, ca treaba asta cu farmaciile e o afacere mega banoasa. Nu pot spera decat sa ma tin departe de boli si suferinte fizice si psihice, respectiv cat mai departe de furnizorii de leacuri.