ACID TRAVELLER

Amintiri cu matze, pisici, monstrii aka cats

2011-11-25T17:09:00.013+02:00

Am stiut ca o sa iubesc pisicile din momentul in care l-am zarit pe Vasile, motanul bunicilor paterni, pe vremea cand eram doar de-o schioapa, dar a fost dragoste la prima vedere. Si spre deosebire de iubirile umane, astea fata de pisici sunt pentru totdeauna. sub nici o forma si neconditionate de absolut nimic de pe lumea asta nu as putea sa urasc pisicile.

Aceasta prima intalnire cu motanul Vasile mi-a marcat copilaria pentru inca de cand am avut voie sa am propriul pisic, atunci cand ai mei au considerat ca sunt destul de mare ca sa imi asum o astfel de responsabilitate, varumiu mi-a adus acasa intr-o seara pe primul meu Vasilica - micut, paros, cu coada lunga, ochi migdalati si musai miorlaind fara oprire. Era fiul unei matze de rasa siameza, drept pentru care ne era un pic teama ca o sa fie mai rautz si incapatanat. Ba din contra, peste ani, Vasile aka Vasilica aka Vasi s-a dovedit a fi un tovaras foarte inteligent si fidel, atent cu igiena personala si chiar sociabil cu cainele din curte caruia ii aducea regulat cate o prada de la vecini (pui sau jambon, dupa sezon). L-am avut alaturi de noi pana la Revolutie, cand s-a speriat pesemne de tiruri de arma si trasoare si a ramas blocat in vreun pod sau pivnita vreunui vecin cateva zile, asta judecand dupa panzele de paianjen si rumegusul care i se incalcisera in blana, la intoarcerea miraculoasa.

Dupa cum spuneam si mai inainte, dragostea asta odata inceputa, nu a putut fi oprita de accidente sau de batranete, asa ca, de fiecare data pisicile pierdute/disparute de printre noi au fost rapid inlocuite cu altele. Au mai fost cativa Vasilici, dupa care i-au urmat, din ce imi mai aduc aminte, un Cocosel portocaliu ('diareic' dupa spusele unei verisoare care nu prea suporta matzaitele blanoase), un Tomita alb ca neaua, o alta neagra ca taciunele pe care tatamiu a expulzat-o agresiv de acasa, pe motiv ca ''nu era curata'', o pereche de surori - Pic si Poc - care, la cateva luni dupa ce le-am primit admirativ in curtea si sufletele noastre au intrat in calduri si ne-au umplut si curtea cu bulgari miorlaitori. La vremea respectiva, aveam in curte in total 7 suflete infometate care la orele 5 dimineata ii trezeau pe ai mei cu niste mirolaituri demne de un prunc de tzatza. Fetele au rezistat pana au facut si a doua tura de pui, dupa care ai mei, au hotarat ca e mai sigur sa le instraineze intr-un sat din apropiere... Iar despre asta nu vreau sa vorbesc pentru ca e prea amara amintirea si neputinta mea de a ma opune deciziei lor.

Ultimul din seria celor faini a fost Bobo, un extrapufos, extrajucaus, extramamos, care le-au tinut cald alor mei in iernile reci, cuibarindu-se in plicul de la plapuma si facand jumbuslucuri minunate, cat am fost eu mare parte plecata la Timisoara ca studenta. Mama imi zicea uneori ca de cate ori il vad pe Bobo mai uita ca au ramas singuri, si ca le insenineaza chipurile ca isi aduc aminte de mine...

Bobo a murit de batranete, si probabil la limita celor 9 vieti, cand dupa mutra pe care o avea, cred ca se cam saturase de viata asta pamanteasca si s-a hotarat sa plece, in lumea pisicilor fericite pentru totdeauna. Cel putin, asa ne-a placut noua sa credem, dupa ce, fiind din ce in ce mai slabit, aproape surd si nemaireactionand atat de rapid ca odinioara, a plecat intr-o zi si nu s-a mai intors.

Apoi, de cand cu instrainarea mea fizica si in timp, emotionala, de casa parinteasca, mi-am propus ca la momentul cand voi avea posibilitatea de a sta singura, sa imi iau un matz. Oricum si in orice fel. Numa sa fiu din nou cum ma simteam in copilarie. Si mi-am tinut promisiunea asta pana cand m-am facut salariat cu banii mei si am avut posibilitatea sa ma mut in chirie. Si nu mi-a pasat ca imparteam apartamentul cu inca alti fericiti ca mine si nici de ce or sa creada. Nu le-am cerut parerea pentru ca am considerat decizia asta una foarte personala si basta.

Asa ca m-am pus pe cautat pe strada, pe strigat pis-pis-pis si umblat cu pate de porc si carne dupa mine in speranta ca voi avea cu ce sa atrag paroseniile mult cautate. Din nefericire, tactica asta nu a dat rezultate asa ca m-am pus pe cautat temeinic in Publitim, la rubrica "oferte diverse". Si am sunat pe omu cu 6 matzi de 2,5 luni si am stabilit o intalnire chiar in ziua aia, dupa ora 6, cand termina si al meu programul de lucru. Si cand a venit acasa rupt, eu l-am intampinat cu o mutra hotarata si mega entuziasmata, anuntandu-l ca va trebui sa ma insoteasca musai pana la casa omului, ca sa imi iau matzul mult dorit si asteptat.

Si uite-asa, ne-am trezit umbland pe strazi la periferia orasului, dand telefoane si facilitand o intalnire pe care o asteptam de ani buni. Am intrat in curtea omului, i-am vazut odraslele care alergau de colo colo, mie imi facuse cu ochiul o blanoasa neagra si pufoasa si cu mici firicele albe
insa pe al meu l-a atras unu singur: cel mai zburdalnic si cel mai traznit dintre toti, ala de nu statea o secunda locului si se catara in sus si in jos pe o tulpina contorsionata de vita-de-vie. Si pentru ca, daca vroiam sa am liniste in casa, trebuia sa ascult si de dorintele consortului, am mers pe mana lui si l-am luat pe Ziggy. Proprietarul matzelor s-a oferit sa ne duca cu masina personala pana acasa la noi, ca ii era teama sa nu scapam odrasla pe drum, la cat de tare se zbuciuma din bratele noastre.

Si din momentul in care a ajuns sa isi puna pernitele pe gresia din bucatarie, speriat si lipit de zid, sub calorifer, Ziggy a ramas al nostru si a ramas continuare in top in sufletele noastre.

Povestea ce urmeaza e fireasca, pentru ca nu avea cum sa fie intreaga prima. Asadar, cum ne statea obiceiul acum cativa ani, mergeam in week-end la Real, dupa cascat gura pe rafturi, la facut de cumparaturi in masa. Si de fiecare data cand intram, pe stanga, musai trebuia sa ne oprim in fata ''borcanelor de sticla'' de la petshop-ul Animax, unde ne umpleam inimile de fericire.

Intr-o astfel de zi, ne-a fost dat sa ne schimbam conceptiile cum ca O pisica e destul la casa omului cat sa iti bucure inima. Erau acolo intr-un acvariu trei frati care erau de dat, pe gratis: doi portocalii, speriati si lipiti de casuta imblanita ''de la etaj'', iar deasupra casutei, cu o labuta atarnandu-i strengareste, o mandrete de pufosenie tricolora care trona universul lor de sticla. Lui al meu nu mult i-a trebuit pana sa scoata pe gura magnifica expresie: ''hai sa ne uitam, poate ii luam lui Ziggy un partener de joaca''. Nici nu am asteptat sa termine de zis cele de mai sus, m-am uitat la ochii lui blanzi si ingaduitori ca ai unui bunic ca m-am si teleportat inauntrul petshop-ului lipita cu nasu de acvariul transparent si rugand pe unul din angajati sa imi inlesneasca accesul la blanosi.

Rand pe rand i-am luat in brate pe mogaldeti si le-am testat rezistenta la stres si la mirosul hainelor mele, simtindu-le gherutele fratilor speriosi dar si ''lipiciul'' surorii nepasatoare. Cum stiam din start, ca pisicile tricolore sunt musai fete, am cam strambat din nas la prima tura de incercari, ca parca nu vroiam nunta cu cantec acasa. Insa al meu m-a convins ca poate asa se realizeaza un echilibru, si Ziggy al nostru urlatorul (ca intrase in perioada de calduri) nu o sa se mai simta singur si o sa uite de necazul hormonal incercand sa se joace cu minunata viitoare sora.

Zis si facut, am luat-o in causul palmelor unite pe micuta blanoasa, care s-a dovedit a fi foarte cuminte si chiar incantata de privelistea de afara, de la Real pana la noi acasa, mergand pe jos. I-am remarcat mirosul puternic de murdar si cativa puricei la purtator, care nu pareau deloc sa o deranjeze. Primul contact cu Ziggy a fost sec, micuta patrupeda ajunsa la noi pe masuta din hol, hotarand ca e cazul sa se spele, ca sa ne arate ca igiena e unul din atuurile ei si ignorandu-l aproape total pe curajosul domn.

Din acel moment si pana azi am ajuns sa o strigam Ina/Zina/China/Turbina/Bubulina si in alte felurite moduri pe care nu mi le mai aduc aminte acum, toate din drag pentru ea, grasana noastra pufoasa.

A, cei doi frati sunt prieteni buni si viteji luptatori la orice ora din zi sau noapte, spre deliciul publicului- adica noi doi.

Nu imi imaginez viata fara ei si chiar daca va fi sa ii pierd, the show must go on ca doar nah, o promisiune din copilarie ramane una pe viata, asa ca voi fi mereu indragostita de ei, blanosii, monstrii pufosi care imi insenineaza serile cand ma intorc de la lucru sau diminetile cand fac ochi de sub plapuma calda.

Deocamdata ei sunt acum protagonistii povestii noastre de dragoste.

Si tot din dragoste pentru ei, declar ca sunt total amuzata de desenele/filmuletele facute de Simon Tofield cu ale lui deja celebre cartulii: Simon's cat.

Poveste scurta despre identitate

2011-11-18T10:04:00.007+02:00

Romanii sunt...asa si mai departe. Am pornit de la campania ROM si imi dau seama ca pe undeva exista un sambure de adevar... Caut si eu pe google ca Toma necredinciosu sa vad daca ceea ce zic oamenii astia e adevarat. Am incercat in romana, in engleza si in franceza...si cam da, nu sunt foarte magulitoare adjectivele. Cea pe care o pot confirma cu siguranta ar fi faza cu pigmentul pielii. Ca suntem vazuti din afara cam inchisi la culoare, de unde si faptul ca suntem mai de temut... ca poate furam, mintim si suntem de neincredere.

In toamna anului 2005 cand am fost prima oara in afara granitelor tarisoarei noastre, am avut ocazia sa calc pe pamant elen, alaturi de reprezentanti a altor 10 tari, in cadrul unui workshop international EVS. In prima seara, dupa ce am aterizat pe aeroportul din Atena, alaturi de compatrioata mea, am avut nesansa de a nu fi luati cu autobuzul gazdelor, ca se stricase. Drept pentru care, a trebuit sa ne descurcam singure, luand un autobuz local pana in oraselul Xylocastro. Toata trebusoara asta ne-a decalat de la programul pe seara respectiva, drept pentru care am intarziat si la masa de seara, ajungand direct la hotel. Acolo, am facut cunostinta cu receptionista care ne-a anuntat ca daca mergem rapid la restaurant poate mai prindem ceva din masa de seara. Pe drum, insa ne-am intalnit cu colegii nostri de workshop care se intorceau ghiftuiti.

In camere eram repartizati cate 3, si ca sa ne obisnuim deja cu diferentele culturale, o egipteanca, o poloneza si o romanca - eu. Am facut cunostinta cu viitoarele mele colege de camera, iar egipteanca, Nagla, cand m-a identificat pe mine si pe Anca, si-a exprimat entuziasmul si usurarea ca noi, romanii, in sfarsit veniseram. Nu intelegeam la inceput de unde veneau emotiile ei pana nu ne-a spus ca inainte de venirea noastra, toata lumea o intreba pe ea, pe egipteanca noastra draguta si mai creola la piele, daca nu cumva ea e din Romania. Si mie si Ancai ni se blocara pentru o secunda privirile una asupra celeilalte, cand ne dam seama de o preconceptie care se propagase cu viteza luminii, in timp si spatiu, peste continente: ca romanii au pielea inchisa.

Evident ca nu i-am putut explica egiptencei noastre de unde pornise marsavia asta, asa ca ne-am prefacut ca nu ne dam seama de ce colegii nostri o confundasera pe Nagla cu o romanca, asa ca sa pastram aparentele si sa nu propagam mai departe un neadevar trist.

Barbatii cu centura

2011-11-10T17:24:00.010+02:00

Sunt o mare consumatoare de mijloace de transport in comun, 5 zile din 7, alea lucratoare. Asa ca am ocazia sa observ la orele diminetii cat si la apusul soarelui, un fenomen care incepe sa prinda contur, prin prisma repetarii sale.

Multi barbati, cand urca in troleibuz sau tramvai, parca o iau razna cand vad un scaun liber. Se invalmasesc sa il ocupe si il pastreaza ocupat, de parca, din momentul in care s-au asezat pe el, isi pun centuri de siguranta invizibile si prind radacini pana la statia de destinatie, fara sa le mai pese de ce e in jurul lor.

Am remarcat de foarte multe ori, ca batranele si femeile cu copii sau cu plase incarcate nu au deloc intaietate cand vine vorba de eliberarea unui scaun. Barbatii se aseaza si basta, fara nici un pic de empatie, intinzandu-si comod picioarele inainte, tusind zgomotos sau razand in chicoteli adolescentine, cazul din urma fiind mai des intalnit pentru cei care urca in grup (de 2-3) si vor sa isi dovedeasca apartenenta la grup.

Daca cumva se face ca intr-un tramvai/autobuz aglomerat sa se simta cineva, acelea sunt femeile - cele tinere - de cele mai multe ori (a nu se intelege adolescente liceence! care si ele atinge cote maxime la ignoranta si lipsa de empatie): ele sunt singurele care se mai ridica pentru a face loc unei batrane, unei femei cu copil in brate sau poate, uneori unui batran care se tine greu pe picioare. In rest, ignoranta totala.

Asa mi-a fost dat sa vad si intr-una din serile trecute, venind spre casa, intr-un troleibuz plin ochi, ingramadit cu tot felul de calatori, tineri, batrani, adolescenti, parinti, cupluri, grupuri sau indivizi singuri, pazindu-si cu strasnicie locurile fie in picioare, fie sezand, si lasand hazardul sa isi faca de cap.

La o statie importanta, coborand mai multi calatori, cateva scaune s-au eliberat treptat, lasand posibilitatea ca femeile cu copii in brate, sau cu ei de mana, cele cu plase incarcate sau indoite de batranete, sa ocupe locurile respective. Dar aceasta posibilitate a fost exclusa pe loc, in momentul in care in troleibuz, s-au urcat in graba si cu galagie vreo doua gasti de tineri si una de muncitori slinosi, care si-au facut dreptate cu coatele. Dezgust e un cuvant finut gandindu-ma la ceea ce am simtit in acel moment, uitandu-ma in ochii unuia din ei care zambea nesimtit, si lasand femeia cu copilul mic de mana, sa se inghesuie pe coridor, incercand sa isi caute un loc de sprijin.

Si exemplele pot continua.

Deci, care-i faza? Ce se intampla...?
M-am tampit eu de cap, sau odata cu emanciparea femeii, se presupune ca si bunele maniere sa ia o intorsatura de 180 de grade, si sa cerem egalitate prin nerespectarea unor reguli de bun simt?

Afacerea cu farmaciile

2011-11-03T14:43:00.005+02:00

Anul trecut prin decembrie am racit si eu ca tot omu, intr-o perioada in care nu stii daca e vara, toamna sau iarna, din cauza diferentelor mari de temperatura de la dimineata la pranz. Si pentru ca tin la sanatatea mea, am dat pe la medicul de familie sa ma ajute cu un tratament corespunzator. Cum impartasesc pasiunea dr de familie pentru medicina homeopata si cum fiind insarcinata nu prea ma pot arunca in orice farmacie sa cumpar orice medicament de raceala, am acceptat cu drag reteta prescrisa si am purces a doua zi la cautat farmacii corespunzatoare pentru a-mi achizitiona pastilele respective. Cum eram in centru, am intrat in vreo 3 farmacii respectabile sa intreb daca au medicamente homeopate. Cu greu am reusit sa gasesc in farmacia Vlad doua dintre ele, pe care le-am cumparat, cu inima indoita... Am intrat apoi in Catena, unde nu mica mi-a fost mirarea sa le gasesc pe toate, la preturi mult mai mici decat in Vlad.

Faza cea mai amuzanta a fost legata de atitudinea unuia dintre vanzatori, cel care era disponibil sa ma preia, care m-a anuntat vesel inca de la inceput, ca e preferabil sa platesc cash din cauza unor mici probleme legate de aparatul de plata cu cardul. Si asta, pentru ca in trecut a durat destul de multa vreme sa proceseze o plata si au hotarat ca pe viitor sa mearga pe varianta de plata cash.
Vadit iritata de asa-zisa indisponibilitate, ii comunic casierului farmacist ca am cash la mine, dar as fi preferat sa incerc si plata cu cardul, poate eu eram exceptia de regula. O alta colega de casa mi-a surprins indignarea si a sarit in ajutorul meu, spre disperarea casierului indaratnic. Culmea, operatiunea de plata cardul la mine a mers ca pe roate, spre satisfactia mea suprema. Intreb totodata si de pretul la celelalte medicamente pe care le cumparasem deja de la farmacia anterioara, ca sa imi fac sange rau, previzibi. Primesc raspunsul in doi peri, evident pastilele respective le puteam achiziona la un pret mult mai mic, si daca aveam si card Catena, primeam si reducerea de x% acordata clientilor cu card.
In niciunul din cazurile cand mi s-a fluturat prin fata expresia ”daca aveati card la noi, le luati mai ieftin” nu mi s-a oferit ocazia sa aflu si informatiile pretioase despre cum se poate intra in posesia unui astfel de card si daca intram in categoria clientilor lor... Nimic. Ce sa mai comentez despre abilitatile de vanzare ale farmacistului respectiv. Pentru mine, dupa isprava asta, tot la rangul de casier ramane.

Mi-am adus aminte, iesind din farmacie, si zambind amar cu plasa de medicamente intre degete, ca in perioada studentiei, din lipsa de fonduri, cautand in disperare sa imi cumpar medicamentele salvatoare pentru o laringita urata, am facut experimentul de a intreba in farmacii diferite pretul de achizionare a retetei respective, si nu mica mi-a fost mirarea ca in toate 5 am primit 5 raspunsuri diferite de preturi. A trecut mult de atunci si evident ca nu imi mai aduc aminte care era cea mai ieftina optiune, dar cu siguranta lucrurile nu s-au schimbat. Ba au aparut si mai multe farmacii, si mai multe branduri, drept pentru care si inca o data zic, ca treaba asta cu farmaciile e o afacere mega banoasa. Nu pot spera decat sa ma tin departe de boli si suferinte fizice si psihice, respectiv cat mai departe de furnizorii de leacuri.

De inseninat ziua

2011-10-26T11:07:00.004+03:00

Tramvaie triste

2011-10-21T10:44:00.010+03:00

Toamna asta e ciudata si parsiva. Cu diferente mari de temperatura de la zi la zi sau de la zi la noapte, cu fitze si mofturi demne de o domnisoara de pension, toamna asta ma cam scoate din sarite. Cu un chef major de a urca in tramvai - varianta mai rapida a mijlocului de transport in comun dimineata, ca sa ajung la job - imi adun toate fortele ca sa nu ma intristez si mai tare in cele 15 minute cat dureaza aproximativ o calatorie si imi impun sa ma gandesc la cu totul altceva decat la uratenia care ma inconjoara. Astazi in schimb, cu somnul in pleoape si ploaia pe adidasi, nu m-am putut concentra pe altceva decat pe interiorul schimonosit al vagonului pe al carui perete din spate ma sprijineam sfios. Nu de alta, dar toate scaunele parca aveau ceva amenintator si deloc primitor, unde mai pui ca pe majoritatea se vedeau picaturi de apa, provenite din nu stiu ce surse dubioase, cel mai probabil de pe hainele sau umbrelele calatorilor nesimtiti.

Ma gandeam in timpul mersului, ca e trist sa calatoresti cu atatea mazgalituri in jur, cu semne indescifrabile si desene imbarligate, de parca dracul si-a bagat coada in vopsea si a inceput sa danseze prin tramvaiul cu pricina, lasandu-si in jur urmele. Si ma tot gandeam eu daca as avea un pic de tupeu as scoate telefonul si as incepe sa fac poze in stanga si dreapta ca sa imortalizez tristetea asta nedescrisa.

Si cand ma apropii de finalul calatoriei mele si a indeciziei mele de a face sau nu pozele propuse, ma trezesc ca sunt martora unei marsavii des intalnite la noi: doi indivizi, un EL si o EA, dubiosi inca de cand se urcasera, cu ochi sticlosi si privire fixa, s-au tot foit indefinit prin spatele vagonului pana la statia unde am coborat si eu si alte vreo 4 persoane, si au incercat sa fure din geanta unei femei portofelul sau telefonul, in timp ce aceasta incerca sa coboare. Mi-am dat seama ca treaba e putreda in momentul in care EA incerca sa ma dea la o parte din spatele femeii -victima, si o tot impingea cu umbrela peste geanta, iar el o para pe la spate, incercand sa acopere intr-un mod si mai dubios, in dreptul scarilor. Pana la final, nu le reusise faza, pentru ca femeia s-a simtit impinsa si inghiontita si obligata sa coboare din tramvai fortat, si s-a intors sprea EA spunandu-i sa aiba rabdare sa coboare. Am vazut atunci ca avea geanta deschisa si i se vedea un pachet de servetele. Probabil ca EA incercase sa isi strecoare mana in primul compartiment al gentii si daduse gres, negasind decat obiecte mai putin valoroase.

Observand rapid marsavia asta, m-am dus la femeie si am atentionat-o sa isi verifice rapid geanta ca fusese victima unei incercari de furt. In timp ce incercam sa imi fac datoria, si sa intru in vorba cu femeia, hoata a venit spre mine si ma impungea cu aceeasi umbrela, de data asta deschisa, dandu-mi peste cap de cateva ori, cu tupeu, intr-o incercare de a ma indeparta de langa victima. Am simtit atunci ca mi se ridica tensiunea si mai tare si m-am ferit de impunsaturile ei mentinandu-mi pozitia si spunandu-i femeii sa aiba grija de ea pe viitor si sa isi tina la piept geanta in mijloace de transport in comun.

Ma rog, nu mai are sens sa continui cu povestea respectiva, ci doar imi ramasese in minte starea asta de toamna trista, cu oameni urati la suflet si tramvaie mazgalite, cu povesti de doi lei si agitatie nedefinita, care nu se potriveste deloc unui sfarsit de saptamana.

Gri, gri, toamna gri...

Chef de nechef

2011-10-12T17:46:00.001+03:00

Obsesia cu Violeta...

2011-05-18T12:23:00.001+03:00

Si istoria se repeta

2011-04-12T20:48:00.006+03:00

Ori e ceva in aerul pe care eu il respir, ori e ceva in alinierea planetelor care imi graviteaza universul, ori pur si simplu asa a fost sa fie... duminica asta care doar ce a trecut mi-am largit aria de ingrijire a vietuitoarelor pe care sa le pot ajuta. Am gasit un porumbel. Dimineata la ora 7:30, cam friguroasa si destul de linistita, chiar cand sa plece Adrian, am vazut o pasare cu ghearele in aer. Dadea din picioruse de parca avea epilepsie. Initial am crezut ca e mort sau pe moarte, dar curiozitatea m-a facut sa ma apropii sa ma asigur ca nu mai am nimic cu ce sa il ajut. L-am ridicat intr-o pozitie fireasca, si si-a deschis pleoapele. In momentul ala mi-am dat seama ca in corpul firav al pasarii mai era o urma de viata.

Recunosc ca nu sunt o mare fana a inaripatelor, imi place mai degraba sa le admir de la distanta, decat sa ma implic fizic in viata lor. Dar acum era o alta situatie.

Am urcat inapoi in casa, am revenit cu mancare.
Am urcat din nou si am stat pe ganduri. Apoi mi-am dat seama, ca in starea in care era, pasarea putea fi omorata de vreo pisica de pe strada. Si atunci mi-am luat inima in dinti si am coborat iar. Porumbelul era inca pe pamant, in aceeasi pozitie in care il lasasem, parca in stare de soc, neputand sa isi miste prea mult picioarele, aripile sau capul.

Nu am prea stiut eu ce sa fac cu el, asa ca i-am oferit culcus intr-o cutie de pantofi si un prosop vechi. L-am cazat temporar in dormitorul nostru, unde bateau firav niste raze de soare. Am inchis usa cu cheia sa ma asigur ca nu va intra niciunul din monstrii parosi. Apoi m-am foit ca o ametita prin casa, apoi iar am intrat in dormitor, i-am facut vreo cateva poze micutului socat.

L-am lasat asa cateva ore sa se linisteasca, sa doarma si sa isi revina la caldura si liniste. Era in siguranta...

Dupa o vreme, m-am dus iar la el... nelinistita nevoie mare de situatia noului meu protejat.

Pe la ora 14 m-am hotarat ca poate e timpul sa redau mediului lui. Asa ca m-am asigurat ca si-a revenit din ... ce o fi avut... si ca incepuse deja sa reactioneze la prezenta mea, sa se teama si sa incerce sa se ascunda prin camera de ghivecele mari de flori.

Curand, era din nou afara, in gradina, unde, au venit si alti amici zburatori ca si el. L-am urmarit de la etaj, de pe fereastra si m-am bucurat nespus vazand ca isi revenise. Cauta mancare si se ciugulea printre penele din piept.
Mi-am intors privirea pentru cateva secunde, si cand am revenit inspre locul unde fusese, nu l-am mai vazut. Zburase!

Poate pare copilaresc, dar m-am bucurat enorm ca am avut ocazia din nou sa ofer o sansa la viata unui suflet.

Si acum, de fiecare data cand privesc porumbeii in zbor, in cartierul meu, imi spun in minte : ''Oare el e?''

O viata noua

2011-04-03T20:47:00.007+03:00

Vesti bune primavara asta are: azi dimineata, intr-o duminca insorita am avut norocul de a-i gasi lui Dino stapani permanenti, care si-au luat angajamentul sa il creasca si sa aiba grija de el, la casa lor din Recas.

Acest lucru a fost posibil datorita Targului de Adoptii Catei organizat de Asociatia PetHope si Asociatia Studentilor de la Facultatea de Medicina Veterinara din Timisoara.

De la foarte mic pana la mare, catei frumosi au stat cuminti si au sperat ca vor fi primiti in inimile lor de oameni iubitori care sa ii adopte pentru o viata mai buna.

Nu am crezut ca evenimentul va avea un asa de mare succes, dar luand in calcul numarul mare al participantilor precum si al familiilor care se inghesuiau sa semneze contractele de adoptie pentru cateii pe care ii tineau cu drag la piept, consider ca este o initiativa dorita, mult asteptata si binevenita in peisajul local.

Asadar Dino a parasit resedinta noastra pentru a se face stapan pe o curte mare si frumoasa - dupa spusele noilor lui stapani. Cu pasi repezi am parasit locatia targului pentru a nu ma uita inapoi sau pentru ca nu cumva Dino sa ma vada indepartandu-se de el.

Au fost 3 luni pline de intamplari care mai de care incarcate emotional, 3 luni in care am incercat sa ne indeplinim cat mai bine misiunea de stapani temporari. Consideram ca am facut bine ca am avut puterea sa trecem peste momentele mai putin placute pentru ca sa putem rezista pana astazi si sa ne bucuram de un final fericit, al carui principal protagonist si castigor este un catel nastrusnic cu blanita gri argintiu.

Sper din tot sufletul ca toti cateii care erau astazi expusi la targ sa fi avut norocul de a fi plecat la cate o familie iubitoare si daca nu astazi, macar alta data sa poata avea mai mult noroc.

Cu riscul de a ma repeta sau de a fi lacrimogena, trebuie sa recunosc ca sunt foarte recunoscatoare voluntarilor de la cele doua asociatii mentionate mai sus care si-au facut datoria si au rezistat stresului de a stapani cateii prezenti la eveniment si doresc sa le urez la cat mai multe succese de gen.

Multumim!

Iar pe Dino, promitem sa ne facem timp sa il vizitam la noua lui casa din Recas, indiferent daca va fi sau nu sezon de struguri si must. :)

Invataturi de la intelepti

2011-03-30T11:04:00.000+03:00

Pentru fanii mei...

2011-03-04T02:24:00.020+02:00

care se intreaba (poate) cum mi-am petrecut eu seara de 3 martie - aia in care am mai crescut cu un an :)

Pai am iesit cu cativa prieteni si cu iubitul meu sot la aruncat de bile (greeeele) in popice. Ultimul joc, dupa ce mi-am intrat si eu in mana, dupa o ora jumatate de asudat si suduit, l-am castigat eu, cu mandrie. A se vizualiza, mai jos, dovada:

Primele imagini cu Dino (aka Greieras)

2011-01-19T20:31:00.007+02:00

Sus - la baie- si jos - la somn, in cosul pisicilor...

Mandru, cu zgarda cea noua si foarte rosie :)

Greieras

2011-01-17T17:33:00.004+02:00

Ne-am facut iar cu un pui de catel. E gri si cam schilod, apatic dar cumintel. L-am gasit in cartier la noi, stand la soare, duminica trecuta. Am zis sa-l luam ca era prea murdarel si prea linistit. Ceva ceva e cu el. Aseara a trecut de prima noapte la noi in casa. Pisicile par sa fie un pic intimidate de prezenta lui, dar el in schimb e foarte interesat de ele, la modul prietenesc. Prima lui reactie la vederea Inei, a fost sa dea din codita.

Dupa ce a primit botezul cu baia (ca era plin de noroi) a dormit regeste in cosul pisicilor, in ciuda faptului ca ii ieseau picioarele afara din el. In rest, mancacios nu e, dar a ros cu placere capetele unui os de curcan fiert.

Azi ar trebui sa il vada veterinarul si in functie de ce ne zice el, vom vedea ce masuri trebuie sa luam in privinta lui.

M-am bucurat mult ca a fost vioi afara cand l-am scos sa isi faca necesitatile si ca a acceptat rapid lesa si plimbarea in jurul blocului.

Revin cu poze si noutati.

De abia astept sa vad

2011-01-12T17:15:00.001+02:00

2011, Krusovice si artificii

2011-01-06T19:57:00.032+02:00

Am incheiat un alt an pentru a-l incepe in forta pe cel nou, 2011. Si cu ocazia asta am mai bifat inca o capitala europeana pe lista locatiilor vizitate in ultima vreme. Auzisem ca Praga merita vazuta inca de cand prietena mea cea mai veche imi zisese ca, dupa ea, e cel mai frumos oras din Europa. Si am ramas cu gandul la orasul asta si cu o amintire a unei carti postale cu dedicatie. Si cand am fost intrebata de locatia unde aveam sa ne petrecem trecerea dintre ani, am zis fara sa ma gandesc: Praga.

Spre deosebire de orasul de pe Bega, in orasul de pe Vlatava am ramas impresionata de faptul ca majoritatea cladirilor, vechi fiind, sunt super bine intretinute si arata de parca ar fi fost facute doar de cativa ani si ca asa ar trebui sa arate si in 2010, curate, colorate, cu toate detaliile arhitectonice la locul lor si primitoare.

Nu ne facusem mari planuri pentru cele 3 zile cat aveam sa fim acolo, mai ales ca fiind iarna, am avut impresia ca o sa fie mai greu de savurat un oras inghetat sau inalbit de zapada. Inarmati cu cateva informatii citite de pe net si vreo doua harti mici ale orasului , cu doua ruccsace si hrana rece, am purces la un drum cu trenul de 12 ore dus, 12 ore intors, pregatiti sa ne plicitism cumplit pana la destinatie. Desi imi dorisem inca de acasa, nu am reusit sa dorm pentru ca a trebuit sa imi pazesc sotul care a recuperat orele nedormite de acasa. Am avut noroc totusi ca am avut chef sa citesc si asa am dat gata doua carti pe care mi le varasem in ruccsac in caz de nevoie. Pauzele binemeritate intre sporovaiala fara sens a vecinilor de vagon si alt capitol din cartea pe care o citeam, am petrecut-o holbandu-ma pe geam afara, unde mai zaream pe albul imaculat siluete distincte de caprioare, fazani sau iepuri de camp.

Dupa o oprire scurta la vama Curtici pentru verificarea pasapoartelor, am facut escala la Budapesta, unde am schimbat trenurile si am avut chiar timp destul sa ne dezmortim oasele pe peronul unguresc intr-un frig considerabil, doar ca sa ni se aduca aminte ca anul asta iarna chiar nu s-a jucat cu gradele celsius.

Am trecut apoi si prin Slovacia, statia importanta fiind la Bratislava (ca de celelalte nu mai auzisem) si apoi Cehia - cu destinatie finala, Praga.

De la gara, lipa lipa, pe jos, ne-am lasat talpile s-o ia la vale si apoi la deal, incercand sa descrifram strazile pe unde eram si sa le confruntam cu harta noastra. Ma rog, in cele din urma, am reusit sa ajungem cu bine la pensiunea unde aveam cazare si unde ne-au primit foarte calduros, de parca eram veniti de la marginea pamantului. Am primit acolo inca un set de harti (una pentru mijloace de transport in comun si una a orasului, cu strazi si centre de interes turistic, oarecum similara cu ce aveam noi si cu indicatii pentru locatia unde eram cazati), cheile de la camera, am platit si restul de bani pentru cazare si am schimbat impresii si informatii.

Camera, micuta de altfel si un pic inghesuita, dar curata si luminata puternic a fost suficienta pentru nevoile noastre de somn, schimb, spalat si schimbat canale de stiri la televizor.

Cele 2 zile si o seara avute la dispozitie le-am petrecut umbland de colo colo pe strazile pline de turisti si explorand misterele unui oras despre care stiam foarte putine. Nici acum nu pot sa zic ca stiu prea multe, dar in schimb am ramas cu fotografiile si impresiile.

Am ramas cu impresia ca praghezii sunt obsedati de sticlarie si bijuterii, de ceramica pretioasa si absint, de papusi Matroska si de marionete din lemn, de pisici (stilizate pe orice obiect bun de luat acasa) si mancare grasa.

Poate gresesc amarnic in aceste observatii, dar in 2 zile jumatate de umblat, la tot pasul intalneam aceste motive repetitive.

Bucurie mare pe noi doi cand ne-am dat seama de multimea de restaurante cu specific asiatic, destul de ieftine ca oferta, ocazie cu care am incercat doua, unul chinezesc si unul japonez- cel din urma, chiar in noaptea dintre ani.

A fost o vacanta scurta dar frumoasa, in ciuda gerului aproape insuportabil, atat pentru extremitatile mele sensibile cat si ale unora din vanzatorii ambulanti de suveniruri sau de mancare si vin fiert din pietele publice.

Am ramas placut impresionata de pasarile salbatice intalnite la orice ochi de apa peste care am dat: pescarusi galagiosi, rate colorate amuzante, lebede lenese si greoaie si inca vreo doua specii de pasari negre de apa pe care nu le-am putut recunoaste in bagajul meu de cunostinte de specialitate.

In noaptea de Revelion, strazile din Praga, si asa pline de turisti din toate colturile lumii, au ajuns sa fie suprasaturate pana la refuz, de oameni galagiosi, cheflii si mega-entuziasmati transformati pana la miezul noptii intr-o masa compacta si amenintatoare care era gata gata sa ne striveasca la intrarea pe podul Carol (Charles Bridge sau Karluv Most , in functie de limba in care fiecare se descurca mai bine sa retina).

Strangand intre degete manerele de plastic ale unei plase albe in care caram doua doze de bere ceheasca, si cu cealalta mana tinand cat mai sus aparatul foto, am trecut in anul 2011, incorsetata de puhoiul de lume, cu ochii in cer catre artificiile care se dezlantuiau vizual si auditiv pret de cateva minute bune.

A fost o incursiune scurta in cultura slava, dar binemeritata, pe care mi-am dorit-o spontan, ca sa pot sa zic ca am petrecut revelionul, altfel, pe strazi, insufletita de emotiile emanate de sute de alte suflete, ale turistilor si localnicilor veniti la fel ca noi, in centrul capitalei Cehiei, pentru a se simti bine.

Am plecat cu ochii mijiti de somn, a doua zi dimineata, pe la 9 jumate, ora locala, ca sa putem sa calatorim in siguranta inca 12 ore, aducand in bagaje si in suflet amintiri noi, de pe drum, acasa.
Si recapituland mica noastra escapada, ne-am dat seama, ca au mai ramas o multime de lucruri pe care am fi vrut sa le facem si pe care ni le-am promis pentru a doua oara cand ne vom mai intoarce, asa cum ne-am promis de fiecare data cand am parasit alte capitale vizitate in trecut. Desi, nu ne-am tinut inca nici pana acum vreuna din promisiuni...

Poate data viitoare. :)

Mos feroviar

2010-12-27T16:33:00.015+02:00

Anul asta, de sarbatorile de iarna, CFR-ul mi-a pus la incercare nervii. Pentru ca am ghinionul de a fi la cheremul lor ca sa ma deplasez la rude si pentru ca nu mai sunt scolar cu vacanta de iarna cat jumate din aia de vara. Astea fiind zise, in ajun de Craciun, cu bagajele facute si ochii mijiti de somn, ne-am incolonat frumos catre statia de taxiuri, eu si al meu barbat ca sa ajungem la timp in gara. Dimineata se anunta promitatoare, intrucat era liniste si cam pustiu pe strazile pe care a gonit ca un pilot de Formula 1 iresponsabil, soferul nostru de taxi. Ma rog, in 6 minute am zburat de la marginea orasului la Gara de Nord ca sa ne infiintam increzatori in fata casei de bilete. Cu doua replici taioase, entuziasmul nostru s-a taiat ca maioneza fara zeama de lamaie:

"nu mai avem bilete, nici macar in picioare''.

......................................................................................................................

Dupa o pauza de resetare a planurilor, capul familiei a hotarat sa ne indreptam rapid catre autogara, varianta de back-up in caz de ghinion cu caru, pierdut trenul sau naivitate pe portativ in ajun de Craciun. Ajunsi acolo, intrebam infrigurati de prima cursa catre destinatia noastra si aflam ca cine se trezeste de dimineata poate sa ia teapa grea. Urma sa mai asteptam 2 ore jumatate in autogara, ca niste pisoi plouati, ca sa speram ca poate prindem un loc in ''microbuz'' si ca o sa avem norocul sa ne cumparam bilet, de la sofer, cot la cot cu multimea care astepta inca de ceva vreme afara, in parcare.

Reboot system and change of plans.
.........................................................................................................................

Noroc din nou cu capul familiei si cu pasiunea pentru tehnologie, ca ne-a scos pe amandoi din negura diminetii. Cauta repede pe Iphone-ul dotat cu internet legaturi valabile din statia Timisoara catre statia noastra de destinatie, prin alte variante, mai rapide.

Ideea era ca eu trebuia sa ajung cumva in ziua cu pricina sa imi ridic pasaportul electronic, in aceeasi zi, sau urma sa astept sa treaca anul si sa fac rost de o zi libera special ca sa ma duc sa mi-l ridic.

Bun, gasim o ruta cu autobuzul pana la Arad si de acolo cu trenul, cat mai rapid si asa ajungeam la pranz la pasapoarte. Norocul ne-a suras de data asta si am reusit asa sa ajungem, din doua bucati de mijloace de transport, la Deva, in jur de ora 13. Fuga la pasapoarte...cand colo, ce sa vezi, afis mare pe perete: program special de sarbatori, in data de 24 dec, orarul pana la 13:00! Am inlemnit acolo pentru cateva milisecunde si apoi am zbughit-o in sus pe scari, sperand sa mai prind pe careva acolo. Pe scari se auzeau voci pe care le-am identificat imediat cu cele ale angajatilor de la directia pasapoarte. Incolonati frumos catre iesire, oamenii plecau spre case la facut sarmale si finalizat bradul. Disperata, m-am agatat cu privirea de singurul om care ma putea ajuta si dupa cateva discutii si negocieri, am convenit ca era dreptul meu sa mai stea inca 7 minute pana la ora 13 ca sa imi dea pasaportul. Am sa trec cu vederea cuvintele trantite si dispretul pe care l-am inghitit de la domnul respectiv, dar macar m-am vazut cu documentul modern in mana. Cine s-ar fi gandit, ca pe ultima suta de metri ar fi mai venit careva sa isi ridice pasaportul? Traiasca norocul si tehnologia ca macar asa nu ne-a durut pe niciunul prea tare (pe mine cuvintele aruncate de domnul ofiter si pe el, faptul ca s-a tinut pana la capat de programul afisat si a iesit de pe usa chiar la timp pentru sarmalele de la pranz).

Buuuun si pentru ca istoria asta nu avea cum sa se termine asa brusc, fara o alta istorie care sa o completeze ca un tot, iata ca voi scrie iar despre CFR, care ne-a servit una rece ,chiar ieri seara cand am plecat inapoi spre Timisoara.

Asadar, incarcati de ganduri bune, sarmale in foi de vita, fripturi de vanat, cadouri care mai de care mai voluminoase si mai grele, ajungem frumos in gara. Veseli peste masura si cam vanitosi, ca de data asta ne luasem, ca mijloc de precautie, bilete inca in avans cu o zi, ca sa fim siguri ca o sa primim si locuri.

Cand sageata ajunge in statie, toata lumea parca innebunise. Pupaturi, bagaje, geci groase, plase si bagaje mari incercau sa isi faca loc de pe peron in vagonul alb-albastru. Si pe buna dreptate vagon, ca era numai unu. Asa incat sa isi faca vant pe sine mai rapid, pe vremea asta.

In zadar am incercat sa intreb unde e vagonul numarul 2, unde aveam noi locurile, ca nimeni nu a putut sa ne ajute, pana nu am dat nas in nas cu controlorul. Trecand peste nervii aferenti inghititi pe culoarul trenului vagon, in incercarea mea aproape imposibila de a inainta peste oameni, bagaje si geci groase, am reusit sa ajung la capatul trenului si sa vorbesc cu ''nasu'', ca sa solutionez dilema. Omul, pe cat se poate de enervat/plictisit/depasit de situatie flutura de zor niste foi printate cu tabele indescifrabile ochiului meu, zicandu-ne sa avem rabdare, ca vede cum face sa ne ajute. Si stai asa si asteapta solutii in inghesuiala. Si rand pe rand, vedem cu randurile celor care stateau in picioare se subtiaza, controlorul pozitionadu-i pe fiecare la un loc stabilit.

Cand ne-a venit si noua randul, locurile pe care ni le-a desemnat au fost cocotate in varf de scari, chiar inainte de burduful ala scartaitor care face lagatura intre doua bucati ale vagonului, acolo unde nu numai ca stai inghesuit, dar nu ai nici loc de bagaje sau de agatat haina. Ce sa mai fac scandal, ce sa ma mai otarasc, mi-am trantit oasele in scaun, mi-am cocotat picioarele pe unde am putut si am stat asa chircita si amortita in aceeasi pozitie, timp de aproape 4 ore, cu bagaje in brate si sub picioare, cu paltonul mototolit sub mine, rugandu-ma sa ajungem odata acasa.

Cand a venit omul serii la control de bilete, l-am intrebat politicos si doar din pura curiozitate, ce se intamplase de ajunsesem asa presati ca niste sardine. Disculpandu-se de o vina care de fapt nu era a lui, omul ne explica ca el doar primise directiva ''de sus'' ca in seara de 24 decembrie, sageata albastra va pleca doar cu un singur vagon, calatorii cu bilete pentru vagonul 2, urmand sa fie repartizati (a se citi inghesuiti) in functie de posibilitati si locuri, in vagonul 1.

Si cu astea fiind zise, am incalecat pe-o tapiterie albastra pepit si v-am spus povestea intocmai.

Morala?

Poate sa ne obisnuim cu astfel de balbe sau ''economii'' ale sistemului, ca alta solutie nu avem.

melancolia cluburilor de odinioara

2010-12-11T14:42:00.005+02:00

Mai frate, ma apuca o melancolie aseara...de am crezut ca nu mai scap de ea. Se tinea scai si nu ma lasa si pace. Drept pentru care, m-am pus acu sa scriu. Is cam rupta de somn ca m-am culcat la 4 dimineata dar nah, e in regula. Macar o data pe luna, e in regula.

Ei bine, aseara am petrecut in Komodo. Era pentru prima oara cand calcam in Komodo, pentru ca nu am avut niciodata curiozitatea sa vad ce au facut din fostul Evolution. Eeeh...ce vremuri...Evo al nostru, acolo unde imi pierdeam noptile pana dimineata devreme, zbantuindu-ma cu spor in numele ritumurilor drum'n'bass. Era nebunie! Daca venea un DJ mai tare ca Jay Cunning sau Palotai, Azzido dabass sau localii nostri Alex si Sensorship, era clar cea mai tare noapte!

Am intrat timid aseara, in noul local, club- whatever it is- si m-am simtit ca un strain. Nimic din ce era pe vremuri nu imi mai amintea de vechiul club Evolution. Culori, texturi, spatii, bar, lumini, oameni...NIMIC! Totul s-a dus undeva in sertarul cu amintiri din studentie. Am coborat si la subsol. Si mi-am zis, ca poate acolo jos, imi voi aminti din nou de cum era in studentie. Nici urma de cusca DJ-ilor, nici urma de barele de fier de care ne sprijineam in zbantuielile noastre nebune de odinioara. Am plecat rapid, parca cu scarba si regret pentru ca au distrus locul ala asa cum il stiam eu.

Acum, in locul barelor de fier si a caramizilor, a blocurilor de piatra si a culorii gri-albastru -negru care domina incaperea, au venit un bar de metal, niste mese joase acoperite cu sticla, fotolii din piele artificiala maron si vitralii colorate fortat, statui kitcsh Buddha si lumini albastre ca in vechile discoteci de la mare. Totul e asa acum, pentru ca e ''la moda''. Nu stiu a cui, ca a mea sigur nu e. Dar macar stiu de ce nu am mai intrat acolo de cand inchisesera vechiul club. Nu e de mine locul ala.

O sa caut mai tarziu niste poze cu Evolution de la party-urile din studentie si poate asa doar imi voi mai obloji ranile de aseara. Eh...ce vremuri domnule...

Prostii care imi ocupa mintea acum

2010-12-07T14:08:00.004+02:00

Nu inteleg de ce trebuie sa ma salut cu lumea la buda? adica daca impartim acelasi spatiu... de exemplu cand ne spalam pe maini, daca ridic privirea din bolul chiuvetei, ma trezesc cu un ''Ciao'' de la o tipa pe care nu o cunosc si pe care sigur nu voi avea ocazia sa o mai intalnesc in alta ocazie decat in aceeasi - buda, spalat pe maini, si sters pe servetele, eventual un aranjat in fata oglinzii. Scurt pe doi.

Recunosc ca mama imi cam zicea ca is cam salbatica, in adolescenta... din cauza ca nu prea ma simteam comfortabil sa socializez cu persoane straine. Dar salbaticia mea venea si din timiditatea din copilarie si nesiguranta creata de temerile parintilor mei.
Dar trecand de aspectele astea, acum, ca adult, zic eu, de ce trebuie sa socializez cu colegii de buda? Ca doar acolo ar trebui sa fie locul unde nu te baga nimeni in seama... ca ai venit acolo ca sa te descarci sau sa te dregi, nu sa incepi prietenii!

Si serios acuma, nu mai suntem la scoala, unde buda scolii era un mediu ravnit de chiulangii, locul unde se fuma in liniste, unde se barfeau profesori si se rupeau prietenii. Era locul unde te retrageai ca sa poti sa scapi de ''inchisoarea'' zidurilor scolii.

Dar acum, de ce trebuie sa fie la fel?

Deci, eu propun fara ''ciao'' la buda! Cred ca un zambet scurt de recunoastere e de ajuns, in caz ca dai peste un coleg de birou sau de companie.

A venit discret si a plecat...

2010-12-06T20:11:00.004+02:00

Nah ca a trecut si Mos Nicolae...asa cum ii sta bine unui mos respectabil: discret, cuminte, cu daruri putine dar cu semnificatie simbolica.

Imi aduc aminte ca pe vremea cand eram acasa la ai mei, si imi lustruiam ghetele cu nerabdare, parca sarbatoarea asta avea alt farmec. Era mai ''fermecata'', plina de magie, de intelesuri, de bunatate, de afectiune. Nu stiu...era altfel. Da, stiu, eram copil, credeam cu tarie in Mosu asta minunat care vine inaintea lui Mos Craciun si care te invata in timp sa ai grija de papusi (sa nu le mai bati ca au fost neascultatoare la ora), de haine si geanta de mers la scoala, sa fii mai atenta cum te porti cu parintii si bunicii, cu verisorii si prietenii, daca ti-ai ascultat invatatorii si ai respectat oamenii batrani in decursul anului. Era un pretext ca sa ne oranduim gandurile, actiunile, comportamenul de peste an, in prag de trecere catre altul nou. Da eram copil si era altfel. Da parca si lumea de pe vremea cand eram eu copil era alta. Si obiceiurile se pastrau altfel.

Dupa ce am trecut prin ritualul de trecere la perioada adolescentei si apoi la stadiul de adult, parca si lumea din jurul meu s-a schimbat enorm. Nu numai oranduirea politica si sociala, nu numai economia si banii, parca si oamenii si obiceiurile stravechi. Si e trist.

Cand am intampinat sarbatoarea asta de Mos Nicolae pentru prima oara in Timisoara, am dat nas in nas cu betele astea colorate si impopotonate kitschos care se vand pe post de ''cadouri'' sau dovezi de cumintenie. Am ramas socata, ca nu am stiut ce sunt si apoi cand am aflat am facut ochii mari si mi-am zis ca fie le adopt asa cum sunt, fie reneg locul si obiceiurile locului care ma adoptase de curand. Asa ca am ajuns la scurt timp dupa intamplarea asta, sa tanjesc sa primesc bete de la prieteni sau colegi de facultate, doar ca sa nu ma simt pierduta in spatiu, ignorata sau lasata de coada... chit ca fusesem cuminte tot anul.

Acum insa, ma gandesc cu jind la betele neaose rupte din crengile copacului din fata casei parintesti si puse strategic in ghetutele de pe hol, pe vremea cand chiar credeam in Mosu ala mai tanar decat mos Craciun.

Am ajuns sa imi doresc sa ocolesc cu orice pret tarabele improvizate in toata Timisoara de comerciantii banatenii in perioada asta. Nu imi da deloc o stare de bine, ca odinioara. Ba din contra. Ma face sa ma incrunt. Sa simt ca e ceva putred in Danemarca...

Aseara pe la 6, intorcandu-ma de la o binemeritata si lunga plimbare prin oras cu Ana, ajunsa in piata verde, la mine in cartier, am zarit cu coada ochiului cateva matusi cu niste bete impodobite cu smocuri colorate si puse in galeti, pe ciment. Era intuneric ca noaptea si frig ca la Polul Nord. Si ele stateau acolo in speranta sa faca un ban cinstit. Nu le-am dat prea mare atentie pana nu am trecut prin dreptul lor si am auzit fara sa vreau o frantura de conversatie:
"in alte dati...tineretul venea sa caute, sa se inghesuie, sa cumpere... Da' acum, NIMENI..."

Frenchies' Day

2010-11-27T13:53:00.009+02:00

Oficial m-am indragostit de rasa Buldog Francez. Iremediabil!

Imi aduc aminte cand eram studenta vedeam o tanti care isi plimba buldogul francez prin fata universitatii si catelul ala mi se parea revoltator...

DAAAR acum, nu stiu de ce, dar ''Frenchies'' mi se par de-a dreptul adorabili! Ori de cate ori vad unul incarcerat in borcanele alea din petshop-urile din Mall, pur si simplu ma lipesc cu nasu de geamul din sticla si raman acolo blocata.

Asa ca azi am decretat ziua buldogilor francezi! Am zis!

Enjoy:

Si cu urechile alea ca de liliac... adoraaaabil!

AND the last one:

Un vis frumos

2010-11-26T10:16:00.002+02:00

Aseara am plecat de la lucru cu pas voios, ca ma intalneam la Mall cu Ana. Urma sa avem ''movie night", numa noi doi, ca intre fete.

Si pe drum, pe circumvalatiunii, intre kaufland si centrul bancar, vad o pisicuta care dormea direct pe ciment, langa zidul unui bloc, cat mai chircita ca sa nu simta frigul. Evident ca nu m-a lasat inima sa trec mai departe si m-am oprit, m-am aplecat si am strigat-o. Mi-a auzit vocea si s-a trezit dintr-o falsa hibernare si voioasa s-a indreptat spre mine. Am mangaiat-o cu zambetul pe buze si in 10 secunde si 2 miscari pisicuta era la mine in brate. S-a facut colac la pieptul meu, si s-a impins cat mai tare in tesatura paltonului ca sa imi ia parca din caldura. Avea blanita si pernitele reci. M-am uitat in jur si nimanui nu-i pasa ca animalutul se urcase in bratele unui strain.

Deci e a nimanui... imi zic eu in gand. Poate cei din bloc ii mai arunca din cand in cand resturi de mancare... dar e a nimanui.

Am mai mangaiat-o de cateva ori si i-am vorbit frumos, ca unui copil. I-am simtit blanita moale si labutele care incepusera sa se miste ritmic pe antebratul meu stang. Facea ''cozonacei'', in semn de placere. Atunci am luat hotararea: mergi la noi acasa. Acolo e cald si bine, avem destula mancare si pentru tine, o cutie tapetata cu un prosop moale si o pernita, litiera si multa afectiune.

Ma descurc eu cu ceilalti doi de acasa... vad eu cum ii impac. Trebuie. Nu o pot lasa asa in strada. In noaptea asta o sa fie frig. Sunt deja 2 grade.

Si pornesc eu asa hotarata, cu pisica in brate catre Mall, unde ma astepta prietena mea. Si deja incep sa imi fac planuri de acomodare pentru noul venit.

Si pica numa bine, ca maine e vineri, deci ultima zi din saptamana de lucru... si o pot caza la Ana peste zi si cand urma sa termin ziua, o luam din nou la noi acasa peste week-end.
Si pot sa o duc la doctor sa o deparaziteze intern. Si ii caut intre timp stapani...

Povestea incepuse sa prinda contur. Si zambetul meu era din ce in ce mai larg.
Si merg eu ce merg, si la un moment dat imi aduc aminte de planurile cu ''movie night'' si de o scrisoare pe care urma sa o pun la posta din Mall. Si imi dau seama ca nu am cum sa intru cu pisica in brate in Mall. Si vreau sa o sun pe Ana sa ii spun sa iasa si sa ne intalnim undeva prin apropiere si sa schimbam planurile.

Ma las pe vine cu pisica inca agatata de bratul meu si sprijindu-se pe picioarele mele. Si ma chinui sa scot telefonul din geanta. Si ca din senin, pisica imi coboara de pe brate, lejer, ca si cum ar fi coborat din autobuz si se indreapta sigura, fara sa se mai uite inapoi, catre locul unde o gasisem initial.

Si eu raman masca, muta, blocata, cu telefonul in mana, uitandu-ma lung catre ea.

Deci nu a fost sa fie...

Ma intorc pe calcaie si imi revin din vis. Ca parca asa a fost...
Cand ajung la Mall ii povestesc Anei patania si imi dau seama ca a fost adevarat. Dovada: am pe paltonul negru fire galben maronii de par de pisica.

Alba -neagra la noaptea alba a reducerilor

2010-11-15T14:22:00.005+02:00

A fost sambata asta noaptea reducerilor in Mall. Si la cat de tentant suna, la fel de sec a fost.
Nebunie mare de masini, oameni, foiala pe culoarele mall-ului, muzica, da...toate astea cam degeaba.

In afara de Suie Paparude, care au cantat de s-au zguduit peretii de sticla ai magazinelor din preajma Cinemacity, in rest...cam liniste si nimica fain de mentionat. Si pe cat de multa lume a fost pe acolo, la fel de lipsiti de entuziasm au fost. Multi cred ca nici nu stiau cine sunt Suie Paparude. Ce sa mai zic de ritmurile lor, care nu au starnit nici macar 40 de oameni din toata gloata adunata ca la circ pe margine.

Dupa Suie, a venit Sonique. Care...stupoare, se pare ca mai mult a venit sa faca atmosfera zbantuindu-se decat cantand. Cat am avut eu rabdare sa o urmaresc cu privirea cel putin, cantecele mergeau, se auzea si o voce pe disc, dar ea nu mima nimica... Deci DA. Un mare fas. Multi dintre gura-casca adunati sau cei care isi pozitionasera popourile regale in scaunele cafenelelor de pe margine, radeau si se simteau bine, ca vezi doamne, suna a muzica de club. Tuci tuci tuci tuci. Ca trenu in gara, ritm bun de tocat snitele.

Mi-am luat o inghetata ca un copil rasfatat in targ si am facut stanga imprejur la verificat oferte. Ca doar era noaptea reducerilor. Si cand colo, si asta a fost un mare fas. Ca desi unele magazine afisau cu nesimtire pe vitrine afise cu reduceri de 10, 20 40 % la produsele comercializate, cand intrai si verificai marfa, si intrebai la produsul care te interesa cel mai tare care e reducerea aplicata, primeai raspunsul sec: la produsul asta nu se aplica nici o reducere!

Am facut si de acolo cale intoarsa si resemnata am dat sa plec alaturi de companionii mei, gata plictisiti. La iesire, am dat o raita prin magazinul New-Yorker si am stat la o coada de 10 minute ca sa imi iau o caciula albastra cu mot gen Mutulica (din alba ca zapada) si un fular luuung si gri cat tine toamna. Asta ca sa simt ca am fost la cumparaturi. Si am primit o reducere de 10%. Un alt big mare fas.

Si cu astea fiind zise, cred ca mai bine ma duceam in Set-up sa il aud pe JFB... ca aveam mai multe de castigat. Data viitoare...

Ce am mai invatat in noiembrie

2010-11-11T20:58:00.010+02:00

Se apropie sfarsitul unei noi saptamani si s-au acumulat o multime de lucruri care m-au oprit macar pentru cateva minute din rutina cotidiana...asadar...am mai invatat ca:

- am o relatie speciala permanenta cu animalele, plantele si calculatoarele din preajma;
- dau peste multi catei loviti de masinile orasului asta care devine din ce in ce mai aglomerat;
- majoritatea agentilor imobiliari din oras nu isi merita titulatura si nici comisionul pe care il percep pentru o tranzactie;
- de cate ori mi-e plecat barbatul cu traininguri prin tara, imi piere pofta de gatit, curatenie generala in apartament, de calatorii, de distractie si chiar de mancat;
- nu are sens sa ma panichez daca primesc o cantitate imposibila de taskuri de rezolvat intr-o zi, pentru ca oricum, voi ajunge sa le fac intr-o saptamana, din cauza diverselor obstacole de pe parcurs;
- treaba ce onumim noi, cei din generatiile comuniste, ''cei 7 ani de acasa'', nu poate fi regasita in comportamentul tinerilor din generatia democratiei postrevolutionare;
- serile de toamna sunt mai triste si pline de melancolie, in comparatie cu serile de vara;
- relatia mea cu taicamiu nu va fi niciodata buna, oricat de tare m-as stradui sau m-as amagi;
- as prefera sa ma mut, cu barbat si pisici, plante si carti si tot calabalacul adunat peste ani, intr-un apartament gol, nemobilat, pe care sa il umplem noi cu energia noastra pozitiva;
- as vrea sa incep un an nou in alta parte, in alt apartament, in alt oras, in alta tara;
- de fiecare data cand imi mai pleaca un amic/prieten din tara, ma apuca iar nebunia cu emigrarea;
- dupa 9 ore petrecute cu ochii in monitorul de la serviciu, inca mai sunt in stare sa imi scriu impresiile pe blog, si sa mai petrec inca 2-3 ore cu ochii in monitorul de acasa.

Un tramvai numit dorinta

2010-11-02T13:58:00.008+02:00

...sa te dai jos din el!

Nu stiu daca a innebunit lupu' sau doar vatmanii de tramvai si soferii de troleibuze din Timisoara, dar ideea e ca sunt tare nemultumita de cum se circula pe mijloacele de transport in comun.

Vin eu aseara cu o colega de birou, cu tramvaiul 6, din Piata 700, spre casa, inspre Calea Torontalului. Si la un moment dat, simtim ca ne fuge podeaua de sub picioare, ca ne balanganim dintr-o parte in alta, ba chiar ajungem sa ne lovim de peretii vehiculului, sa ne lovim de alti calatori si sa fie nevoie sa ne ancoram cat mai bine cu membrele, de ce ne puteam tine mai bine in echilibru.

Mai vorbim, mai radem, da la un moment dat, chiar nu ne mai ardea de gluma si ne incretim fruntile, in semn de nemultumire si teama de a ne pravali pe podea, de la zdruncinaturile cu pricina. Colega mea chiar vehiculeaza ideea ca am fi tratati ca niste saci de cartofi, aruncati de colo colo... si nu se mai abtine, si chiar inainte de a cobori, ii bate in geamul despartitor vatamanitei certate cu buna conduita la ''volan'' (sau ce au vatmanii pe post de...).

Colega mea coboara, in timp ce si alti calatori isi exprima la unison nemultumirea fata de tratamentul necorespunzator. Partenerul de discutie al vatmanitei cu pricina incearca sa o scuze pretextand motive medicale de natura intestinala, dar oricum tuturor ni se pare stupida scuza si ne uitam si mai urat inspre ea.

Imi trag sufletul dupa cursa infernala pe sinele buclucase si ma pregatesc sa ajung cat mai repede la statia mea de destinatie, la 3 minute distanta de locul unde coborase colega mea. Cand colo, peste 400 m, tramvaiul-avion stricat se opreste la mijlocul drumului, fara nici un motiv vizibil pentru calatori. Si asteptam asa cu totii in liniste, fara sa stim de ce dintr-o data nu mai inaintam. Ma contrariez si mai tare, cand imi dau seama, ca in zelul ei de seara, vatmanita vitezomana mersese prea repede pe traseul sau si acum trebuia sa astepte inca doua tramvaie de dinainte, care urmau sa se intoarca, incercand sa evite coliziunea la nivelul unde sinele nu mai sunt despartite pentru cele doua sensuri.

Cum rabdarea mea atinsese limita de sus a tolerantei pe seara respectiva (adaugand la asta si oboseala, inceputul de raceala si foamea) am hotarat sa pun capat situatiei care parea sa treneze fara a avea un moment precis de oprire. Am deschis gura chiar in momentul cand nesimtirea vatmanitei a depasit limita mea de acceptare- strigand in gura mare catre un alt coleg de pe tramvaiul care incerca sa ne depaseasca, in paralel, ca asteapta din partea acestuia sa primeasca o tigara!

Asadar, politicoasa, mi-am cerut dreptul de a cobori, pentru a ma deplasa pe propriile picioare, pana la urmatoarea statie, care era foarte aproape de locul unde ne oprisem.

Si uite asa, mi-am descarcat nervii din seara respectiva, gonind ca o nebuna, pe spatiul verde paralel cu sinele de tramvai, ajungand in timpul meu propriu la destinatie.

Ma gandeam ca as putea sa fac o reclamatie si sa ii razbun pe toti companionii mei de calatorie, care fusesera martori la nesabuinta si lipsa de maniere ale vatmanitei respective...dar am lasat-o balta pe alta data, cand nu voi fi atat de obosita, racita si infometata.

Si cu asta basta. Sec.

A trecut timpul

2010-10-31T19:28:00.005+02:00

Sunt atat de obosita, ca am ajuns sa imi doresc sa ma culc inca de la ora 7 jumate seara... Dupa 1584 km si 25 de ore parcurse pe tren, dupa ultimele 3 zile am senzatia ca oricat as fi dormit tot nu e destul. Nu imi pot imagina cum de rezistam in perioada studentiei, sa merg cu trenul din Timisoara pana acasa, la Braila si sa nu ma simt la fel de extenuata. Unde mai pui ca, pe vremea aia, din bursa de student, nu imi permiteam sa imi cumpar bilet la vagonul de dormit/cuseta. Stateam un fund cuminte si ii priveam pe ceilalti dormitand cum care apucau, iar eu imi lasam gandurile sa curga, meditand la nemurirea sufletului, derulandu-mi in liniste fanteziile pentru un viitor ideal personal sau profesional.
Si cand ajungeam dimineata pe peron, imi umflam narile sub tensiunea aerului rece si ma bucuram ca sunt treaza si ca prind foiala calatorilor grabiti de la ora aceea matinala.

Acum sunt morocanoasa si parca mai pretentioasa. Si nu-mi place. As vrea sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam odinioara si imi pareau simple si roz.

Pf....ma duc sa ma uit la un film sa mai treaca si duminica asta si apoi sa ma culc.

Simplu si plictisitor.

Uuuuup and doooown

2010-10-26T11:23:00.009+03:00

Nu inteleg de ce majoritatea femeilor cer barbatilor sa dea jos capacul de la buda dupa ce acestia isi fac nevoile. Nu inteleg de unde atata ipocrizie... Am observat atent, timp de doua saptamani comportamentul femeilor care lucreaza cu mine pe acelasi etaj intr-o cladire impozanta. Din totalul angajatilor, mai mult de jumatate sunt femei. Daca mai adaug si pe angajatele de la compania care imparte palierul cu noi, sa zicem ca ajung la o suma frumusica.

Asa.... ei bine, de 3 saptamani de cand folosesc buda de pe palier, nu am gasit macar odata un WC cu capacul pus. Si mi se face rau cand intru dupa o alta... ca simt in aer aburii de urina. Chiar mi-e rau!

Ma tot gandesc: oare chiar nu stiu ce se intampla dupa? oare chiar nu le pasa?

Si ca sa intelegeti mai bine de ce NU e indicat sa lasati capacul deschis in timp ce tragi apa la buda, va atasez aici linkul unui site in care sunt descrise simplu efectele fenomenului ''lenea la buda'':

http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0311/16/sm.06.html

Iar pentru cei care chiar nu au chef sa intre pe linkul de mai sus va zic eu ca in timp ce trageti apa in buda, se produce un fenomen numit ''aerosolizare'' in care particule microscopice de excremente sunt vaporizate si pulverizate in toate partile pe toate obiectele din baie - inclusiv periuta de dinti- ceea ce inseamna ca la un moment dat poti ajunge sa te speli pe dinti cu propriul r....t. Fain, nu?

Pacat ca nu pot acuma sa atasez faza din ''What Happens in Vegas'', cand Joy (Cameron Diaz) il instruieste pe Jack (Ashton Kutcher) cum sa ridice si sa coboare capacul de la buda pe care sunt nevoiti sa o imparta... "Uuuuup and dooown, uuuuup and doooown..."

Sau oare pentru femei o fi o alta fraza revelatoare de redresat comportamentul la buda comuna?
Cel mai probabil nu o sa aflu asta niciodata.

Gri gri, toamna... mov

2010-10-19T09:31:00.003+03:00

Nu-mi place toamna. Am zis-o si o repet. Nu domnule! E urat afara, cateodata chiar frig, ploua, e intunecat dis de dimineata cand imi suna ceasul desteptator si nu imi vine deloc sa ma trezesc sa ma pregatesc sa ma duc la lucru.

E urat si in casa, ca in lipsa soarelui parca m-as fi trezit de nebuna, in miez de noapte sa ma pregatesc sa plec la gara sau la aeroport pentru vreo calatorie minunata peste mari si tari, acolo unde bate soarele mereu si e cald si bine. Dar mirajul asta dureaza pana in momentul in care parasesc blocul si ma indrept rapid catre prima statie de autobuz/troleibuz. Si intunericul, umezeala si atmosfera incarcata de aburi grei ma aduce cu picioarele pe pamant. Ma duc la lucru. Yeeeei!

Imi fac curaj si ma postez frumos in statie, alaturi de alti calatori adormiti, asteptand cu capetele plecate venirea unei ganganii mov pe fir. Si cand toata lumea se imbarca si ma gandesc ca e o modalitate mai placuta de a infrunta gri-ul de afara, imi dau seama ca nici inauntru nu e prea colorat. Din toate partile se aude tusea si junghiul, se simte nervozitatea si indispozitia. Si ma cufund cat pot de mult in scaunul meu, in cel mai indepartat colt de aglomeratie, cat mai aproape de peretele care desparte locul conducatorului autobuzului cu pricina de galagia din spate. Si imi inchipui ca toti germenii aruncati de tusitorii de profesie din jurul meu nu sunt chiar atat de destepti si de rapizi cat sa ajunga in raza mea olfactiva.

In drum spre statia unde urmeaza sa cobor mai vad cate un adolescent intarziat mergand la scoala pe un monociclu, sau un bloc proaspat renovat si vopsit in culori calde, un palc de iarba verde stralucind de picaturi de ploaie sau o sigla la pompe funebre care ma face sa imi ridic coltul gurii in stanga (SC Post Mortem SRL) si chiar aproape de oprire, o multime de standuri cu ghivece de flori de toamna in toate culorile pamantului. Doar detaliile astea marunte ma mai tin pe linia de plutire, cat sa nu cad in depresie bacoviana.

Iar mai tarziu dau pe net peste un anunt care ridica stacheta veseliei si imi mai da o sansa pe ziua de azi. O reclama ingenioasa a celor de la Milka, postata agresiv pe situl bestjobs:

Intreabarea mea ar fi...daca a venit toamna si iarba se usuca, pe ce pasuni mai pasc vacutele Milka? sau in Alpi, unde deja e zapada, vacutele iau lectii de ski si mananca batoane proteice?

Artileria grea ataca toamna

2010-10-14T20:08:00.002+03:00

Nu-mi place toamna asta mohorata, cu dureri de cap, somnolenta, friguroasa si care imi ia tot cheful de distractie... Asa ca aduc artileria grea: SOARE si CALDURA si MUZICA pe mAsUrA...

si Inca Una de Trezire...pentru cei care dorm pe ei, pe birou, pe scaun, in gara sau la scoala:

Ce am mai invatat azi...

2010-10-12T19:19:00.006+03:00

- Ca intre un grapefruit grecesc si unul african exista diferente legate de aspect si gust (al grecesc poate fi al naibii de amar si cu coaja mai groasa decat al african);
- Ca o pauza de masa in aer liber poate fi mult mai folositoare sanatatii mentale decat pauza de masa indoor;
- Ca daca stai pe o banca din piata Unirii si simti ca iti umbla ceva pe ceafa, poti sa fii sigur ca e un paianjen si ca daca nu reusesti sa il dai jos rapid de pe ceafa iti intra in decolteu si te tortureaza cu ture du-te vino prin zonele sensibile;
- Ca dupa ce astepti 5-10 minute pe hol, dupa un lift ca sa pleci acasa, ajungi sa iesi din el, la parter, razand cu lacrimi pentru ca de la etajul 5 s-a oprit la fiecare etaj inferior (inclusiv mezaninul) dar pentru ca era plin, nimeni nu a reusit sa mai urce alaturi de tine si ocupantii liftului enervati la culme de opririle cu pricina;
- Ca desi am trecut de varsta adolescentei si sunt casatorita, nu mi-am pierdut inca spiritul tanar de vreme ce vanzatorii din Piata Dacia ma striga inca ''domnisoara'';
- Ca daca te induiosezi la miorlaiturile unei pisici slabe de pe strada si te intorci din drum sa ii cumperi o conserva de pate, te poti trezi apoi cu inca 4 pisici infometate si gata sa devoreze tot ce ai in mana si in plase, simtind ca esti gata sa le satisfaci poftele;
- Ca am inceput sa cochetez cu ideea de a avea un copil, imaginandu-mi cum ar arata el deja la 4 ani;
- Ca indiferent cat de tarziu m-as intoarce acasa, pisicile mele asteapta curioase in fata usii de la intrare, in semn de salut prietenesc;
- Ca oricat de mult mi-as dori sa imi pregatesc hainele si mancarea pentru a doua zi cand plec la lucru, se gasesc mereu alte activitati mult mai interesante sau mai arzatoare care ma fac sa nu imi pot respecta planul;
- Ca in fiecare seara sper ca a doua zi va fi mai lejer, iar dimineata cand plec de acasa, imi dau seama ca de abia astept sa ajung acasa.

Toamna trista, din nou

2010-10-09T19:51:00.004+03:00

Zilele trecute, seara pe la ora 9, trecand pe langa piata, am vazut un catel. Il stiu de ceva vreme, ca s-a aciuat pe langa oamenii care ii mai de mancare, cand ies de la birtul din piata. Ei bine, catelul ala negru statea incolacit pe cimentul rece, incercand sa insele foamea si frigul de toamna, sperand sa doarma. Si mi-am adus aminte, ca in iarna trecuta, a indurat un ger naprasnic, tot asa, stand colac, pe cimentul inghetat, ''pazindu-si'' zona adjudecata, acolo unde un nene isi facuse si el culcus, intr-un oltcit alb, parasit.

Si cu gandurile ravasite de la treaba asta, am trecut mai departe, incercand sa imi inghit amarul si sa ma gandesc la seara ce incepuse. Dar nu am apucat sa fac 10 pasi ca mi-am lovit privirea de o imagine si mai trista, daca nu chiar sfasietoare.

La vreo 4 metri de catelul cu pricina, stateau chirciti, infofoliti cu geci si cu caciuli pe cap, doi oameni, pe ciment, imbratisati. Dormeau sau incercau si ei, la fel ca patrupedul negru, sa isi insele foamea, visele, sa uite de frustrari si de frig.

Am dat din tristete in vinovatie. Pentru ca eu am un acoperis deasupra capului, ca imi permit chiar sa le cumpar pisicilor mele mancare ambalata si nisip cu miros de pin. Si vinovatia asta amestecata cu o senzatie de rau, aproape organica, m-a trasnit in cap cu putere, mi-a incetinit pasii si m-a facut sa ma pierd in ganduri urate, pana acasa.
Ma batea gandul sa sun la politie, dar ma intrebam, daca nu cumva, gestul meu ar fi facut mai mult rau... sau nu ar fi schimbat de fapt nimic in situatia celor doi. Si apoi, mi-am adus aminte de frigul din iarna trecuta, cand ma intristam mereu neputincioasa, vazand oltcitul alb, pe butuci, transformat pentru un sezon, in locuinta calduroasa si primitoare. In vara, politia a primit o sesizare si a ridicat oltcitul, care se pare ca nu avea ce cauta in peisaj. Si cu asta, s-a dus si coliba improvizata a acelui om care supravietuise.

In toamna asta, omul cu oltcitul de asta iarna si-a facut un partener de frig, indurand amandoi duritatea cimentului. Nu stiu ce se va intampla cu ei. Stiu doar ca nu e firesc ce se intampla. Si am scris aici, pentru ca vroiam sa stie si altii. Ca platim un pret pentru libertatea noastra. Ca ne amagim cu imagini lucioase din reviste scumpe, cand realitatea de pe strada e alta. Si ca mai avem mult pana sa fim cu adevarat mandri de deciziile pe care le luam zi de zi, pentru noi, in contextul in care acum nu facem nimic pentru cei de langa noi, care sunt mai putin norocosi.

Inception...da nu filmu

2010-10-04T22:44:00.004+03:00

Is un om al contrariilor. Imi doresc uneori atat de tare sa incep ceva nou si cand am ajuns in stadiul sa se intample sa incep ceva deja vreau sa fie trecut de etapa de inceput. Adica nu imi plac inceputurile. De nici un fel. Nici cand am in maini o revista noua, nu suport sa iau fila cu fila, articol cu articol pe indelete, ci fug repede cu privirea peste toata revista, rasfoind grabita dupa punctele de interes. Nu am rabdare sa ii descopar misterul inceputului.

La fel mi se intampla cu plecarile in calatorii, ca as vrea sa trec peste partea cand imi strang bagajele si imi disper in goana plamanii alergand dupa tren sau sa prind ultima strigare de check-in in aeroport.

Nu mi-a placut prima zi de scoala, primul mic-dejun in Grecia, dimineata nuntii, prima zi de lucru. Is prea multe necunoscute, prea multe inceputuri. Vreau sa trec repede peste si sa ajung sa fiu in zona sigura a cunoscutelor, a experientei si a "am trecut deja peste asta".

Asa imi venea ieri sa o iau la goana si sa plec, din cauza unui alt inceput. Uf...urata treaba. Totul parea un imens inceput care ma coplesise. Vroiam sa fie alta zi...mai in viitor, peste cateva saptamani sau chiar luni, ca sa nu mai fie prima zi.

In bucatarie, de una singura, mi-am mancat sandwich-ul angoasata de necunoscutele din rafturile care ma priveau anost de pe perete. Si am inchis ochii pentru cateva secunde, ca sa ma bucur numai de gustul mancarii. Apoi mi-am adus aminte de cat de singura si nefericita m-am simtit atunci in Xylocastro, cand am coborat in sala de mese a hotelului Maremar si am mancat singura, intr-o tara straina, pentru prima data, la o masa straina, pe care erau asezate atatea bunatati care nici nu stiam ce sunt... Si imi venea sa plang cand turistii infometati din hotel se asezau cate doi-trei la alte mese, bucurandu-se impreuna de un prim mic-dejun intr-un hotel strain, dintr-o localitate straina, dintr-o tara straina. Imi venea sa plec si sa zbor inapoi in tara, printre prieteni, acolo unde lucrurile nu mai erau demult necunoscute, sau neincepute. Dar am reusit cumva sa imi inghit amarul, iar diminetile care au urmat au fost excelente, pline de veselie si incantare.

Reamintindu-mi experienta asta, m-am imbarbatat zicandu-mi ca zilele ce vor urma, lunile si poate anii, imi vor dovedi contrariul, ca doar inceputul e mai urat si poate enervant, apoi totul va reveni la normal.

Azi tot in inceput am fost si tot anxioasa am ramas. Cand se termina oare?

De tot rasu

2010-09-30T11:11:00.004+03:00

Am primit un video amuzant de la o prietena si pentru ca am ras cu lacrimi in timp ce il vizionam, mi-am zis ca ar fi fain sa impartasesc si cu voi cea mai lacrimogena parte din el:

Ca sa ne mai destindem...

2010-09-23T16:52:00.001+03:00

Revolta impotriva celor iresponsabili

2010-09-21T23:33:00.003+03:00

La final de zi, stand in pat si incercand sa imi fac rezumatul evenimentelor prin care am trecut, imi dau seama ca punctul comun al revoltei mele de azi este iresponsabilitatea. A celor care nu vor sa creasca mari, a celor care nu vor sa evolueze, a celor care nu inteleg ce inseamna lumea civilizata, a celor care traiesc intr-o lume speciala, a lor, fara limite, fara reguli, fara legi si fara umanitate.

Si da, din nefericire, traiesc zilnic experiente de tot felul care ma biciuiesc peste fata ca niste rufe ude, puse la uscat in mijlocul trotuarului pe care calc.

Un nesimtit sau o nesimtita care si-a aruncat in strada gramada de tampoane interne folosite, pe strada pe care ies din cartier, ca sa ma plimb.
O clica de sefi inchipuiti de SRL care se fac ca uita sa inchida un contract de munca, legal, la ITM, dupa ce mi-am depus demisia, acum 3 ani.
O familie careia i se pare normal sa isi puna in plan sa inece 4 pui de pisica, fatati de pisica familiei, pentru ca nu ii poate tine, dar nici nu se gandesc sa isi sterilizeze pisica-mama.

Sa trec cu privirea si sa ma fac ca nu sunt partasa sau sa ma implic si sa incerc cu toata fiinta mea sa gasesc o rezolvare? Sa incerc sa fac lumea asta a mea mai buna? Sau sa ma prefac ca nu vad nimic?

De cele mai multe ori am ales sa ma implic. Si am impresia de tot atatea ori ca reusesc sa schimb ceva in bine. Macar cu putin. Dar imi asum actiunile.

Imi doresc sa am in jur cat mai multi oameni responsabili, carora sa le pese de lumea in care traiesc, care le ofera enorm, si careia ei nu ii dau nici un sfert din cat primesc.

De aceea, azi, sau cat a mai ramas din ziua de azi, vreau sa sustin responsabilizarea semenilor mei. Nu stiu cum si daca voi reusi, dar macar am in plan asta. Vreau sa reusesc sa schimb lucrurile in bine. Cu pasi marunti, dar macar incerc. Si sper sa pot atrage in jur cat mai multi oameni care sa vrea sa schimbe si ei ceva in jurul lor, in bine. Puterea exemplului.

ATAT.

Protest de ziua matzei

2010-09-20T19:10:00.010+03:00

Dupa cum anuntam si mai devreme, azi am inaugurat un nou eveniment, de suflet - ziua matzei. Cateva ore mai tarziu, in timp ce imi citeam posta electronica, m-am revoltat dandu-mi seama cat de iresponsabili pot fi unii stapani de animale de casa- in cazul de fata, de pisici. Nu vreau sa judec si sper din tot sufletul sa ma pot abtine de la a face remarci usturatoare la adresa lor, dar sincer acuma, dragi posesori de mandre pisici, de ce va mai obositi sa va luati animalutele respective daca nu sunteti in stare sa va duceti pana la capat misiunea?

Nu este prima data cand sunt partasa la aflarea vestilor proaste, pe un grup online unde sunt membru, cum ca posesori de animalute de casa vor sa isi dea companionii care i-au insotit in cotidian timp de ani buni, sau doar cateva luni, dupa caz. Incerc mereu sa ii sfatuiesc pe stapani sa isi caute posibili viitori stapani pentru animalutele lor prin mass-mailing la toata lista lor de contacte sau sa posteze anunturi pe siturile specializate in astfel de situatii: adoptiicaini.ro si adoptiipisici.ro

Fac asta pentru ca sunt o mare iubitoare de animale si pentru ca am reusit sa plasez animalute gasite pe strada, pe care le-am ingrijit si le-am adoptat temporar in casa noastra pana sa le aduc in starea de a fi plasate in siguranta de viitorii lor stapani. Am reusit sa fac asta pentru ca imi pasa si pentru ca asta simt ca e firesc, omeneste si drept. Daca eu am reusit, mi-e greu sa cred ca altii nu vor reusi sa o faca, daca isi doresc cu adevarat asta si le pasa de soarta acelor suflete.

Revenind la revolta mea, tin neaparat sa imi vars aici amarul si sa spun ca pur si simplu nu ii inteleg pe aceia care afla ca trebuie sa plece din tara si nu reusesc sa le gaseasca animalutelor lor de casa stapani noi in doua saptamani sau o luna. Si mai au curajul sa ameninte pe internet ca daca nu le ia nimeni patrupezii intr-un timp limita, determinat, atunci le vor arunca in strada.

Oameni buni, de ce va complicati vietile asumandu-va niste responsabilitati pe care nu le puteti indeplini cu bine? Este o vorba din popor, cum ca nu vei reusi sa ai grija de un copil /sa fii un bun parinte, daca inainte nu esti in stare sa cresti o planta sau un animal de casa. Cine imi zice mie ca nu pot compara responsabilitatile fata de o planta de apartament sau un animal de casa cu responsabilitatea cresterii unui copil, ii voi zice ca nu are dreptate. Pentru ca asa cred eu ca iti dezvolti capacitatea de a fi responsabil pentru tine si pentru altii. Asa iti poti dovedi maturitatea (si nu numai).

Si pentru ca m-am legat de aspectul responsabilitatii stapanilor fata de animalele lor de casa, vreau sa mai amintesc si faptul ca pe langa grija de a-i da companionului tau mancare, apa, spatiu de joaca, afectiune si exercitiu, reguli si vizite regulate la doctor, ar trebui sa ai grija ca pisica sau cainele tau sa ajunga sa fie sterilizat la timp, pentru a evita inmultirea animalutelor fara stapan.

Stiu ca multora nu le pasa de lucrul asta sau li se pare o nedreptate. Dar cred ca nu se gandesc ca de fapt nedreptatea consta de fapt in a lasa cursul naturii sa isi faca de cap si duca mai departe la cazuri de neglijenta sau abandon. Si atunci, unde e dreptatea?

Asadar, stapani de pisici sau de catei, ganditi-va bine la toate lucrurile pe care vi le asumati cand va luati un animal de casa, pentru ca pe langa nenumaratele momente de bucurie pe care vi le poate oferi tovarasul vostru patrupet, aveti si voi datoria sa ii returnati favoarea si sa va asumati cateva responsabilitati clare fata de el, fara de care nu va meritati pe deplin titulatura de stapan si iubitor de animale.

ziua matzei

2010-09-20T16:17:00.006+03:00

azi am decretat ziua matzei asa ca voi sarbatori evenimentul ca atare. iar fanii mei sa sara in sus de bucurie!

asadar....

SIIII.... pentru ca un fan mi-a adus aminte de inca un videoclip super tare, iaca aici il postez, cu intarziere:

Dor de duca

2010-08-23T14:13:00.022+03:00

Am chef sa plec iarasi. Sa cutreier sate si campii, lacuri si parauri, munti si dealuri si sa simt ca traiesc, lasand aerul curat de la tara sa imi inunde plamanii.

Am chef sa ma minunez de curatenia sufleteasca a oamenilor, de indarjirea si perseverenta lor, asa cum am vazut intre Brasov si Tusnad, acolo unde mi-am facut cruce, vazandu-i cum isi lucrau, pe o caldura de foc, parcelele de pamant, asezate ordonat in panta.

Dar si sa ma ingrozesc de murdaria unor locuri construite cu un scop inainte de 89 si lasate in paragina, dupa Revolutie, asa cum sunt multe locatii din Baile Tusnad, ca aici mai jos, lacul Ciucas-care putea de iti lua nasu din loc si era plin de vietati si mizerii.

Vreau sa cunosc animale noi (vezi parsu...cu sh) si sa imi plang in barba de frica unei nopti albe in necunoscut. Ca de unde era sa stiu eu ca dincolo de peretele de lemn al cabanei, facea zgomot animalutul asta mic (are numa 20cm cu tot cu coada) care e singurul rozator care hiberneaza?

Mai vreau sa fac dus in parau cu Protex si libelulele albastre care ma duc cu gandul la Avatar.

Vreau sa beau apa cu fier de la izvoare naturale care rasar din pamant in locuri care seamana cu padurea tropicala (era la Baile Tusnad).

Si mai vreau sa mananc o salata de fasole facaluita exceptionala asa cum numai la Halos am mancat.

Vreau sa plec iar si simt ca traiesc din plin, prin experientele mele si ale altora. De abia astept... Fie si numai ca sa dau peste minuni de sufletele ca astea doua de mai jos, si tot merita!

Traim intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna!

2010-08-22T17:50:00.006+03:00

I was so sad last night... am urmarit un documentar pe Discovery Channel in care erau prezentate povestile contrastante ale comunitatii de albinosi din SUA, fata de ''nefericitii'' din Tanzania - unde exista credinta (tribala si absurda) conform careia membrele albinosilor pot sa vindece sau pot aduce prosperitate celor care le consuma, de aceea, albinosii sunt vanati si omorati pentru a li se vinde membrele pe sume mari, celor care cred cu tarie in puterea tamaduitoare a ''celor diferiti'', carora soarta i-a lipsit de pigmentul datator de normalitate.

Mai multe despre crimele impotriva comunitatii de albinosi din Tanzania aici:

Pentru cei care stiu putine sau deloc despre aceasta boala, iata ce informatii am gasit pe Wikipedia, pentru a intelege suferinta acestor oameni:

Albinism (from Latin albus, "white"; see extended etymology, also called achromia, achromasia, or achromatosis) is a congenital disorder characterized by the complete or partial absence of pigment in the skin, hair and eyes due to absence or defect of an enzyme involved in the production of melanin. Albinism results from inheritance of recessive gene alleles and is known to affect all vertebrates, including humans. The most common term used for an organism affected by albinism is "albino". Additional clinical adjectives sometimes used to refer to animals are "albinoid" and "albinic".

Albinism is associated with a number of vision defects, such as photophobia, nystagmus and astigmatism. Lack of skin pigmentation makes the organism more susceptible to sunburn and skin cancers.

Documentarul asta mi-a adus aminte de o secventa similara vazuta in filmul District 9, unde, localnicii africani incearca sa consume membre de extraterestri, ("diferit''=albinos=altfel=strain) pentru ca initiasera ideea conform careia, acela care mananca membrele respective preia puterea fostului posesor al membrului respectiv... chiar capata puterea de a se vindeca.

Opriti nebunia asta! Opriti crimele! Promovati Organizatia Under the Same Sun !

Traim in Romania si asta ne omoara tot timpul

2010-08-11T20:13:00.006+03:00

Am ales zicerea asta, ca titlu, pentru ca azi am mai luat o gura din medicamentul ala amar care ma trezeste mereu la realitatea trista din tara asta si ma face sa visez: ca, intr-o zi, fie se vor schimba in bine toate lucrurile astea, fie, ma voi schimba eu si voi fi cetateanul unei alte tari (preferabil altui continent) mai civilizate, care a preferat sa isi schimbe sistemele de valori pentru a-si motiva locuitorii sa vrea sa traiasca in ea si sa produca, sa contribuie la dezvoltarea economiei, societatii si a bunastarii sale.

Nu stiu care ati mai trecut, de curand, prin experienta schimbarii pasaportului in ''tara unde nimic nu mai trebuie sa ne uimeasca"...dar eu am facut-o zilele astea si nu mi-a fost bine deloc.

Sa nu va inchipuiti ca am si reusit sa fac ceea ce mi-am propus. Aaaa, nu! Nici vorba! Pentru ca de cand s-a schimbat sistemul, si s-a introdus cel informatizat, ala de produce pe banda rulanta greoaie pasapoartele electronice, tot atunci au inceput si durerile de cap ale romanilor care vor sa plece in tarile din afara UE.

Si ca sa se inteleaga bine de ce ma vait atata, trebuie sa va spun ca de doua zile ma chinui DOAR sa imi depun actele pentru realizarea minunatului act de trecere peste granite exotice, demers incununat cu un mare esec si o tona de nervi.

Programul afisat pe internet pe pagina baietilor de la directia pasapoarte este de luni pana vineri, incepand de la orele diminetii, respectiv 8:30 si terminandu-se pe la 16:30, cu exceptia zilei de joi, cand se intind pana la 18:30. Si ca birocratia sa fie in toi, in fiecare zi se dau bonuri de ordine (75 la numar, cu exceptia zilei de miercuri, cand se sparge punga cu generozitate si oamenii au dreptul sa primeasca 100 bonuri). Aste bonuri de ordine, care au devenit niste bilete foarte scumpe de intrare pe portile raiului, se pot procura, ca o ironie a situatiei, de la ghiseul ''eliberari pasapoarte".

Poate ca au facut asta ca s-au gandit ca omul ar fi bine sa aiba o previzualizare a locului de unde isi poate lua mult doritul document, dupa ce trece prin chinurile etapelor de colectionare si depunere a actelor necesare. Sau poate, au vrut sa ii arate dovezi cum ca, pasapoartele chiar sunt documente reale, si ca, oameni ca noi toti, au trecut si ei prin asta inainte, cu succes chiar, ca isi pot lua chiar pe sub nasul tau, pasaportul ala nou cu cip incorporat.

Buun, suna foarte ordonat si eficient sistemul, numa ca buba cea mare e ca, directiile astea noi de eliberare pasapoarte au fost restructurate si ca drept urmare, toate satele, comunele, orasele unui judet tin numa si numa de un singur birou al carui sediu e pus direct in orasul resedinta de judet. Astfel ca, la un ditamai judetul, toti locuitorii sai sunt obligati, daca vor sau trebuie sa isi schimbe pasaportul, sa o faca numai intr-un singur loc - biroul asta desemna (as zice eu mai bine, damnat!)

Ca exemplificare, judetul Hunedoara, alcatuit din 7 municipii, 7 orase si 55 de comune are in total aproximativ 500.000 locuitori. Ei bine, toti oamenii astia, la un moment dat vor sa isi schimbe pasaportul (de voie, de nevoie) si se trezesc la gramada, in anumite perioade ale anului (vara concediilor si in lunile sarbatorilor de iarna) sa se imbulzeasca la coada sa isi dobandeasca mult ravnitul document.

Cum eu, proaspata doamna cu adresa din buletinul cel nou in Hunedoara, mi-am dorit sa calatoresc in luna de miere intr-o tara exotica de pe continentul African, musai trebuie sa imi dobandesc pasaportul cel nou, ca sa pot trece linistita granitele. Si pentru ca am doua variante, amandoua la fel de scumpe, la alegerea tipului de pasaport, am ales varianta cea mai eficienta ca beneficii (durata si acoperire teritoriala): ala cu cip incorporat, de ii zice ''electronic''.

Distractia asta tehnologica noua costa, asa ca, inarmata cu rabdare si o mana de bani, m-am pus frumos la o alta coada, de data asta in fata casieriei unei filiale de CEC bank, sa imi platesc taxele (de pasaport si cea consulara) in valoare totala de 276 ron. Am asteptat cuminte dupa 10 oameni agitati si sufocati de lipsa unei surse de aer curat ca sa ma golesc de banii astia si ca sa intru in posesia pretioaselor chitante, fara de care nici sa nu te gandesti sa te duci la biroul pasapoarte.

Cand am ajuns si eu intr-un final la biroul asta, pe la 10:30 dimineata, nu mica mi-a fost mirarea sa dau cu ochii si cu nasul de puhoiul puturos de infometatii care asteptau, pe scari, pe podea, pe ciment sau sprijiniti de pereti, sa fie poftiti inauntru, intr-una din incaperile unde se depuneau actele. Senina ca o floare, inca, ma duc cu incredere sa intreb de unde pot sa fac rost mai intai de bonul care ma ordoneaza la coada de puturosi. Aflu, ca bonurile sunt terminate de mult si ca nu mai am sanse sa visez la a-mi depune actele in ziua cu pricina. Ajung sa fac compromisuri de genul sa apelez la rudele din judet care imi baga niste pile la biroul cu pricina, in ideea de a mai usura procesul. Nu am succes nici din prima, nici din a doua incercare, dupa ce am revenit, la cateva ore bune de la evenimentul de dimineata.

Dezamagita, imi incerc iar norocul, a doua zi dimineata, cu ochii cat cepele, treaza de la 6 jumate, ca sa ajung si eu la o ora rezonabila la coada. Zvonurile referitoare la cozile umane facute inca de 1 noaptea mi se adeveresc. Ba chiar, ma uimesc... gloata in asteptare ajunge pana la 200 de oameni, majoritatea dintre ei, inscrisi pe liste inca de la orele 20, din seara precedenta. Aflu asta direct de la cel care a avut initiativa de a face listele cu pricina.

In ciuda protestelor lui Adrian, ma avant curajoasa in multimea pulsand de nerabdare, si il abordez cu tupeu pe nenea initiatorul. Il intreb politicos, dar direct, cine e el, de unde ii veni ideea cu listele si cine a imputernicit ca oamenii sa vina cu cate o zi inainte ca sa isi ''tina loc'' pe lista, ca sa POATA LUA UN BON DE ORDINE(!!!), cu care sa poata intra apoi la biroul unde sa isi depuna actele. Dupa cateva replici taioase in care mi se explica necesitatea organizatorica de a face listele pentru ca oamenii sa nu se calce in picioare la coada de preluare a bonurilor de ordine...renuntam amandoi sa ne mai vorbim. Castig simpatia unui nene care era in aceeasi situatie cu mine, el venind din Petrosani insa, tot de doua zile pe drumuri, in dorinta de a prinde un loc la rand, la bonurile de ordine. Restul, de-alde gura-casca, se uita uimiti si cam dezarmati la incercarile mele de a distruge sistemul.

Cu o floare nu se face primavara... si cu o gura de femeie nu reusesti sa inlaturi prostia unui sistem.

Ma retrag, bombanind, destul de tare cat sa ma auda cat mai multi, nervoasa, la adresa situatiei similare cu perioada ceausista, cand parintii mei stateau la cozi interminabile, de la orele noptii, pentru o sticla de lapte si doua borcanele de iaurt.

Suntem in anul 2010, intr-o Romanie in care, democratia a fost invinsa, ca intr-un traseu cu circuit inchis, in care punctul de pornire e acelasi cu cel de sosire. Mi-e sila si mi-e jena ca sunt aici si ca am ajuns sa imi urasc conditia. Oamenii devin rai prin puterea exemplului si din cauza situatiilor care ii imping sa isi schimbe atitudinile, sa isi piarda rabdarea sau bunul simt. Suntem niste animale... si ne purtam ca atare, iar spiritul de turma e omniprezent.

Am preferat sa parasesc locatia cu pricina cat mai curand pentru a nu ma adanci in starea de nervi pe care mi-a provocat-o absurditatea contextului respectiv. Mi-am adus aminte totodata, pe langa faptul ca mi-am pierdut doua zile intregi si somnul de dimineata pentru NIMIC, ca am reusit sa imi blochez si 276 ron in CEC bank, sub forma de chitante, pe care, intre timp nu le pot folosi decat in scopul pentru care au fost eliberate. Iar cum scopul respectiv, inca asteapta a fi indeplinit, ma vad nevoita sa imi inghit amarul consolandu-ma cu ideea ca poate, din septembrie nu vor mai fi atati doritori de vacante sau atatea oferte de munca in locatii exotice (care sa explice numarul aberant de mare al celor care asteapta la cozile pentru pasapoarte).

Noapte buna Romania, ca eu nu mai vreau sa locuiesc aici!

Incredibila Indie... vazuta de altii

2010-08-05T10:52:00.006+03:00

Ieri, am calatorit, ieftin si rapid, pana la Carturesti unde am intalnit si alti doritori , ca mine, de a iesi din cotidian si de a-si lasa imaginatia sa zboare pana in India. Pret de o ora (maxim) am ascultat povesti de viata despre un taram care imi este drag nu numai pentru ca e indepartat, si astfel mult mai ravnit, dar si pentru ca e exotic si atragator prin toate contrastele pe care le emana prin toti porii sai.

Calatorul de serviciu a fost Mircea Gherase, care desi nu a excelat la partea de prezentare directa, totusi a compensat cu sensibilitatea, valorile despre umanitate si capacitatea de a percepe realitatea inconjuratoare prin imagini graitoare. Fotografiile sale au spus multe despre stilul de munca, conceptii, nivelul de trai si interactiunea oamenilor cu mediul in India.

Curioasa din fire si cu o dorinta de a absorbi cat mai multa informatie, mi-as fi dorit ca intalnirea de ieri sa fi durat mai mult, sa fi parcurs mai multi kilometri si sa fi ascultat si mai multe povesti. Totusi, azi noapte, stand in pat, acasa, zambind, mi-am adus aminte de unele imagini vizualizate ieri si le-am putut lega de unele istorisiri care mi-au ramas vii in memorie.

Shanti - cuvant care domina starea de spirit a indienilor si care inseamna pace, liniste, repaos, calm.
Limbajul trupului, cu care poti comunica eficient acolo unde limba engleza sau hindi sunt doua necunoscute pentru interlocutori.
Valoarea banului... si acele lucruri marunte care fac diferenta dintre americani, europeni si ...indieni.
Banul e modalitatea cea mai simpla prin care poti sa tai o legatura umana... versus comunicarea si intelegerea care creaza legaturi si pun baze afective ale interactiunii umane, indiferent de rasa sau statut social.
Regula de a negocia totul in India... desi uneori, goana de a obtine o marunta satisfactie de pe urma unui astfel de proces poate sa duca la regrete mari.
Aproximativ 70% din populatia activa munceste (in special munci manuale) si nimeni nu pare nefericit din cauza asta...vezi figurile vesele ale muncitorilor de peste tot (pe plantatiile de arbori de ceai, in orezarii, in pietele aglomerate unde se face de mancare sau de baut...etc).
Desi vaca este considerat un animal sacru, se gasesc macelarii unde vezi taiate si expuse cu mandrie bucati de carne de vaca. Apropos de asta, ca m-a cam contrariat ideea, am cautat pe internet cum si de ce... si am gasit un articol despre asta din care am selectat un fragment:

We know India is a land of striking contrasts and paradoxes. While Indians ostensibly worship cows, they also butcher over 30,000 of them daily, usually in unsanitary, ill-managed torture chambers euphemistically called abattoirs. But the Indian Constitution in Article 48 (Directive Principles of State Policy) lays down quite clearly that the government must protect the cow, its progeny and other cattle used in agriculture. This is because cow worship is a part of Hindu tradition, despite what certain maverick Brahmin professors at Delhi University say.

Surprizele sau minisocurile pot aparea, la tot pasul, daca esti turist european, pentru prima data in acest loc al paradoxurilor:
- platesti biletul de autobuz pana la destinatia X si te trezesti la un moment dat, la ora 1 noaptea ca esti dat jos din autobuz, pe motiv ca soferul nu mai are chef sa mearga pana in oras... asa ca trebuie sa te descurci singur...
- comanzi un fel de mancare si primesti ce ai cerut intr-un bol murdar, unde pluteau in sos resturile de mancare de la un fost mesean... iar cand ceri un bol curat, bucatarul ia bolul, curata rapid cu degetele resturile de mancare si iti da inapoi bolul ''curatat' ad-hoc''...
- te asezi la rand sa cumperi bilet de tren si iti dai seama ca timpul e scurt...pana vine trenul... simti ca te cuprinde o stare de agitatie care contrasteaza cu calmul imperturbabil al vanzatorului de la casa de bilete care prefera sa isi aprinda o tigara si sa schimbe impresii despre familie cu primul cumparator din rand... pentru ca e cuprins de SHANTI...
- faci fotografii pe o plantatie de orez si pentru ca vrei sa fii amabil si sa le arati muncitoarelor imaginile capturate cu ele la munca, te trezesti cu un manunchi de orez verde in freza din partea supraveghetoarei de plantatie...ca ii tii muncitoarele din lucru...
- incerci sa cobori din tren la statia dorita dar din cauza aglomeratiei si a inghesuielii nu ai de ales decat sa calci pe oameni...iar ei nu vocifereaza pentru ca, se pare, ca sunt obisnuiti cu asta...
- daca ai ghinionul sa dai peste un ''hijra'' (transsexual) intr-un loc public si nu ii dai bani, ai nenorocul sa fii facut de ras in public ... poveste lunga (am gasit pe wikipedia informatii valoroase despre asta asa ca am selectat un fragment pe care il redau mai jos:

Hijras are often encountered on streets, trains, and other public places demanding money from people. If refused, the hijra may attempt to embarrass the man into giving money, using obscene gestures, profane language, and even sexual advances.In India for example, threatening to open their private parts in front of the man if he does not donate something. Hijras also perform religious ceremonies at weddings and at the birth of male babies, involving music, singing, and sexually suggestive dancing. These are intended to bring good luck and fertility. Although hijras are most often uninvited, the host usually pays the hijras a fee. Many fear the hijras' curse if they are not appeased, bringing bad luck or infertility, but for the fee they receive, they can bless goodwill and fortune on to the newly born. Hijras are said to be able to do this because, since they do not engage in sexual activities, they accumulate their sexual energy which they can use to either bestow a boon or a bane.Hijras can also come as an invitee to one's home, and their wages can be very high for the services they perform. Supposedly, they can give insight into future events as well bestow blessings for health. Hijras that perform these services can make a very good living if they work for the upper classes.

Si in rest... numai lucruri de bine.

Multumim Mircea Gherase pentru imagini si povesti... si speram sa ajungem si noi sa ni le facem pe ale noastre.

(imaginea de mai sus - Un vanzator de nuca de cocos, Kalipur, Andaman Islands, India 2006)

Frica de camasa puterii

2010-08-03T21:12:00.005+03:00

Azi am fost partasa unui experiment social foarte interesant. Pe cat de simplu, cotidian, pe atat de complex, din punct de vedere al implicatiilor psihologice si sociale.

Mai exact, azi ma duc la o filiala ING cu autoservire, sa scot niste bani de la bancomat. In fata intrarii, vad un politai, stationand regulamentar, in pozitia de drepti. Intru si nu mica mi-e mirarea, sa vad inca unu, vorbind la telefonul fixat de peretele dintre cele doua ATM-uri. Omul, imbracat corespunzator meseriei si dotat cu toate zorzoanele de rigoare, atarnandu-i mandre la brau, statea fix in fata aparatului de care aveam eu nevoie- ala de scos bani. In fata celui de unde poti asisderea sa introduci cat si sa retragi bani, coada cu vreo 2 musterii. Ma postez in spatele celui de-al doilea, desi tare imi ardeau picioarele sa ma pun la prima coada, aia de era acoperita toata de camasa organului.

Stau asa...vreo cateva secunde, pendulez de pe un picior pe altul... cu mancaricii de rigoare in cap si analizez rapid situatia. Omul vorbea la telefon. Cerea si dadea informatii vizavi de ceva cont personal. Ma chinui sa vad si ce scrie pe ecranul ATM-ului pe care il acoperea cu tot corpul si vad cu stupoare mesajele si reclamele de intampinare. Mai stau putin ca sa ma asigur ca nu fac o greseala si imi vine in cap ideea de a ma baga in seama. Adica... omul... doar vorbea la telefon...si se intindea asa frumos, cat il tinea spatele si camasa albastra, blocand accesul la aparatul de care aveam cu totii nevoie. Ma uit in jur... o multime de adulti cuminti. Imi iau gura de curaj si ma indrept spre nenea politaiu si-l intreb daca foloseste ATM-ul. Nimic. Vorbea de zor, acoperindu-si fata si gura, cu toracele indreptat spre perete, cat mai vizibil jenat de galagia banilor care urmau sa fie scosi din aparatul vecin. Ma retrag frustrata foarte, ma uit in spate si trag o grimasa catre un nene care astepta dupa mine. Imi ridica din sprancene cuminte si total consolat cu ideea ca nah, ce sa ii faci, organul e organ si daca e si in camasa albastra, nu il deranjezi...

M-am blocat. Pentru cateva secunde, chiar am crezut ca o sa raman in stadiul ala de resemnare, pe care il impartaseau si colegii mei de incapare. Am scos un ''incredibil !!!'' cat sa ma auda lumea, asa, doar ca sa ma fac auzita. Dar incapatanarea si nerabdarea plus o doza de nevoie de dreptate s-au rasculat mixat in mine si m-au facut sa repet intrebarea, de data asta si mai tare: nu va suparati, folositi aparatul???

Ghiciti ce s-a intamplat?

Variantele de raspuns pot fi:

1. M-a ignorat in continuare;
2. S-a uitat urat la mine si mi-a aratat ostentativ catre statie, pe care o tinea in mana, alaturi de receptorul telefonului fix, la care vorbea;
3. Si-a cerut scuze si mi-a facut loc la ATM, retragandu-se sfios.

Ei bine, varianta 3 era aia corecta. Da domle, organu prins de discutia cu tanti de la celalalt capat al firului a uitat sa mai priveasca in jur si sa isi faca datoria de om educat, lasand spatiu si celor care chiar aveau nevoie de aparatul ala care scuipa banii pe gura.

Ca si recompensa pentru ''indrazneala'' am reusit sa scot banii de care aveam nevoie si sa ajung la timp acasa, sa o astept pe tanti administratora, sa platesc intretinerea.
Parasind holul bancii, ii vedeam cu coada ochiului pe cei care preferasera sa se retraga din calea prost educatului si sa-si vada de treaba, la o singura coada. Ce daca se ingreuna situatia si crestea timpul de asteptare? Daca omul ala era imbracat in camasa albastra, flutura ostentativ statia in mana si vorbea foarte prins de disctutie, la telefonul din dotarea bancii, pesemne ca avea ceva foarte important de transmis, adicatelea, altii nu mai aveau ce cauta in jurul lui.

Indreptandu-ma spre casa, mi-au venit in minte o multime de faze de discriminare (fie rasiala, fie de autoritate sau statut social) in filme sau documentare tv, cat si cateva teorii sociale studiate prin facultate, incat mi-am zis, ca uite, chiar acum am asistat la un moment de genul ala de experiment pe care musai trebuie sa il tii minte si sa il consemnezi si sa il dai mai departe. De ce?

Pentru ca e vorba de un moment de deschis ochii. Pentru ca e vorba de noi, de oameni, care actionam conform unor obisnuinte si a unor preconceptii, a unor acte invatate fie prin imitare, fie prin experiente (traite de noi sau de altii), si de multe ori, nu ni le putem inlatura, din varii motive.
Azi, motivul cred ca era frica de autoritate. Frica de ceea ce ar fi putut sa se intample, daca supara cineva camasa legii.

Voi ati trecut prin experimente asemanatoare?

Deschideti ochii larg si scuturati-va de unele frici, pentru ca ele va incatuseaza... mai mult decat o celula adevarata!

Off ...

2010-07-26T11:31:00.004+03:00

Desi nu e joi, ca in melodia celor de la Vama Veche, chiar nu mai am chef... Nu mai am chef de nimic si sa mai fac nimic. Pur si simplu simt ca e una din zilele acelea in care nu mai am chef sa ma mai agit pentru altii, in timp ce altii nu simt la fel. Parca as fi o marioneta la teatru de papusi, care isi urmeaza rolul constiincioasa, dupa scenariu, ca sa fie publicul multumit.

Ei bine azi nu mai am chef sa joc rolul ala... si vreau si eu sa fiu public, pasiv, nesimtit, delasator si orb.

M-am gandit la reactia asta si in alte dati, dar se pare ca nu mi-a mers. Din cauza instructajului dur din timpul copilariei, in atelierul mesterului care m-a facut sa fiu asa. Mi-am promis de atatea ori ca voi schimba situatia in alte feluri, care sa imi fie mie pe plac, si sa ma fac si eu ca altii, sa ma pot adapta la mediul din jurul meu, sa fie bine si pentru mine...dar nu m-am putut tine de cuvant pana la capat. Si am suferit din nou.

Lumea asta ... poate nu e pentru mine. Poate trebuie sa caut eu o alta lume careia sa ii apartin, cu reguli si valori. Sau, vorba lui Ghandi, sa incep sa ma schimb eu ca sa pot schimba lumea in care traiesc. Numai ca, se pare ca la noi, puterea exemplului pozitiv nu functioneaza. La noi, numai puterea exemplului negativ e cea care da roade si multiplica adepti.

Degeaba... sunt prea multi... cei carora nu le pasa, cei care se simt bine in jeg si care fac totul posibil sa jegoseasca si putinele locuri care raman nepatate, pentru ca inca mai sunt intretinute de astia, putinii prosti care inca se mai chinuie si spera ca va fi bine.

Oi fi iarasi depresiva, sau poate sunt depresiva din cauza mediului, ca sa nu mai dau atata vina tot pe mine, pe psihic si pe chimism intern, asa cum am facut in atatea dati. Nu domnule, eu sunt de vina, eu si numai eu!

Da, m-am saturat!

Azi e clara treaba. Ma mut pe planeta nesimtirii. Sau in tara absurdului. Macar pana gasesc o cale sa trec de partea celalata, in lumea aia unde exemplul pozitiv inca functioneaza si creeaza adepti.

Sunt suparata. Da. Si sper sa ma oboseasca atata de tare supararea mea si gandurile mele cele mai personale, despre viata si viitor, despre ceea ce vreau sa fac cand voi fi mare si cand voi putea sa tai in jurul meu capete, asa cum faceau romanii, pe vremuri. Si cand voi fi obosita destul, poate nu voi mai reusi sa-mi mai concentrez pupilele pe mizeriile din jurul meu.

Vesti bune despre Zuza!

2010-06-17T16:50:00.004+03:00

Va mai aduceti aminte de Zuza cea murdara si care s-a adaptat atat de repede la conditiile de apartament, in numai 2 zile? Ei bine, am dat-o dupa vreo 3 zile parca, cu inima cam indoita, ca ne atasasem de ea si incepusem sa simtim din nou veselia aia tampa, ca atunci cand ne-am adus prima pisica in casa.

A trecut vremea si dupa nici o luna, am primit vesti de la noii ei stapani.

Printre randurile scrise, mi-a atras atentia un rand: "E nazdravana,face numai prostii dar o iubim mult.''

Atunci am zambit cat m-au tinut falcile. Stiu din proprie experienta cum e cu iubitul neconditionat, indiferent de numarul prostioarelor facute prin casa.

Sanatate si multe evenimente fericite alaturi de Mitzi - fosta Zuza!

Am scris acest post, pentru a da un exemplu de buna purtare celor care se tem sa ingrijeasca, sa adopte si sa se lipeasca cu inima si cu casa lor de un animalut care poate oferi atata dragoste si zambete. Sper din tot sufletul, ca numarul oamenilor buni la suflet sa se mareasca pe zi ce trece si noi, astia ''nebunii'' care adunam de pe strazi, din tomberoane, de la marginea campului sau din boscheti animalute abandonate, sa nu mai avem de lucru pe viitor.

Numai ganduri bune!

London my love - day 2 part 2

2010-05-20T21:19:00.064+03:00

Dupa miros sau dupa ce vedeam in fata, am inaintat prin tunelul de mai jos care prin gradul de inclinare a peretelui estic imi dadea senzatia ca se poate prabusi in orice clipa si numai camerele de luat vederi din tavan ar fi putut spune ca am trecut si noi pe acolo... ai mai claustrofobi din lumea asta mare...

Iesind cu bine la liman, in stanga ne orientam si vedem semnul de nod ferioviar de la Charing Cross si mai in spate, semnele de la o gura de metrou. Deci inca nu ne-am pierdut. La o adica, am fi putut sa intrebam cum iesim din labirintul asta de stradute...care parca nu se mai termina.

Ca sa fie mai placut drumul, ochii nostri dau de contrastul evident al modernismului arhitectonic plasat parca strategic si batator la vedere langa o cladire clasica. Rotitele de mai sus m-au facut din nou sa ma simt pentru cateva momente in nesiguranta...

Ne lasam dusi de instinct si de suvoiul de trecatori si ajungem la intersectia mai multor puncte de interes turistic. Mai jos... imaginea explicativa:

Dupa inca un pasaj ajungem la podurile Golden Jubilee. O minunatie arhitectonica moderna, care te tine cu ochii pe sus, admirand pilonii de sustinere, ca niste spaghete intarite in aer.

Cu caciula bine trasa peste urechi, mi-am scos manusile din maini ca sa fur niste imagini de pe pod, dar curand am renuntat la sportul asta, intrucat vantul batea usturator iar la nivelul podului, peste Tamisa, frigul parea si mai aspru. Trecatorii nu stateau la privit, urcau si coborau pe si de pe pod, cu treburi bine stiute, lasandu-ne pe noi, gura-casca, admirand privelistea.

Incantati de ceea ce se vedea in departare, am grabit si noi pasul, parca am fi dorit sa ajungem mai aproape de cladirile impozante ce se prefigurau la orizont. Nu stiam mai nimic de ele, dar pareau importante, asa ca ne-am hotarat sa ne indreptam spre ele si sa le aflam istoria. Nu ca le-am si aflat-o, dar macar le-am admirat de aproape.

Coborand de pe Jubilee, am pasit pe The Queen's Walk, o pasarela destul de lunga, pe care am zarit fie cu bicicletele, fie la pas, o multime de britanici dornici de facut miscare, sau turisti in cautare de atractii noi. In spate, am zarit cu bucurie The London's Eye, una din locatiile in care mi-am dorit foarte tare sa ajung, inca de acasa. Am gasit pe pagina sa oficiala ca pe 9 martie se faceau 10 ani de la inaugurare si cum eram si noi acolo pe 9, l-am batut la cap pe Adrian sa urcam musai in acea zi in roata simbol a Londrei.

Chiar in dreapta, cum am coborat pe The Queen's Walk, de pe Golden Jubilee, am vazut libraria Foyles. O nebunie...sau cum zic francezii...une folie! Un locas de pierzanie, ca dupa 30 minute de browsing prin librarie am zis ca mai bine plecam ca o luam razna la cat de minunate carti, ilustrate, cataloage si tot felul de accesorii de papetarie ne-au furat ochii inauntru. Merita sa intri, numai sa iti pierzi vremea, daca nu sa si cumperi ceva. Adresa: Southbank Centre, Belvedere Road, London SE1 8XX, United Kingdom‎

Iesiti din Foyles, la miezul zilei, parca vremea era mai insorita si ni s-a facut pofta de un pranz pe malul Tamisei. Nu am poposit la una din terasele din apropiere, ci am apelat la sandwich-urile din dotare, pregatite de acasa, cu paine cu seminte, legume si branza turceasca(singura mai acceptabila, fata de soiurile englezesti).

Animatie pe The Queen's Walk... sus o gasca de tineri skateri isi incearca norocul, iar jos, o imagine care mi-a furat un zambet: domnisoare de onoare flancheaza o viitoare mireasa care poarta cu mandrie emblema burlaciei temporare - un voal scurt si destul de amuzant, avand in vedere contextul si ansamblul. Am aflat mai tarziu de la Oana, gazda noastra, ca e un obicei des intalnit la britanici, ca viitoarele mirese sa fie umblate prin oras cu mini -voalul pe cap, semn ca urmeaza sa scape de burlacie.

Inainting cu stoicism dar si de bucuria vremii bune, am dat peste alte doua locuri importante din Londra - malul sudic al Tamisei. Primul este turnul OXO - se vede mai slab, in fotografia de mai jos, un turn alb pe care sunt desenate simbolurile O, X si O ... Am aflat mai tarziu, de la ghida de pe salupa (am avut si o mini plimbare surpriza peste Tamisa) ca aceasta cladire si-a capatat renumele datorita plasarii ''din coincidenta'' a setului de 3 ferestre sub forma numelui firmei OXO -producatoare de cuburi de carne de vita- cei care au achizitionat cladirea pentru a o transforma intr-un depozit frigorific de carne.

Turnul OXO este flancat in partea vestica de Gabriel's Wharf Market si la est de Sea Containers House.

Gabriel's Wharf este totodata si locatia pentru singura plaja a Londrei. Da, Londra are plaja, iar londonezii sunt mandri de asta... desi eu nu as numi-o plaja, ci mai degraba o bucata de mal cu nisip in care se joaca atat copiii cat si adultii...

Fuga fuga am trecut si de balciul creat de nenea de mai sus, cu figurinele lui din nisip, am trecut de joggeri grabiti printre coloanele de piatra de la baza turnului OXO, unde se gasesc o multime de galerii de arta si magazine de bijuterii si am ajuns la baza podului Black Friars. Am luat-o in stanga direct pe pod si tot inainte... pana am ajuns la alta cladire impozanta...si m-am oprit sa mai fac o poza in amintirea neglijentei mele de turist in Londra: semnele Look Right sau Look Left sunt puse pentru ametiti ca mine, care, uitand ca sunt obisnuiti cu circulatia pe partea stanga a masinilor ar putea sa intre in bucluc intr-o tara ca Londra, unde se merge pe partea dreapta... Da, greu, stiu... dar pana la urma am invatat.

Tot la iesirea de pe podul Black Firars, am gasit si un simbol al uscaciunii sau a neglijentei celor de la spatii verzi: o stropitoare.

Orbecaind prin oras, dupa cele mai inalte cladiri, dupa turle si stindarde, am reusit sa dam si de Catedrala St. Paul, care, pe buna dreptate este considerata a fi punctul cel mai inalt din City of London (intre 1710-1962 era cea mai inalta cladire din Londra, la cei 111m ai sai).

Din nou, contrastul izbitor de modernism si clasicism ... Catedrala St. Paul (ridicata in sec 17, cea din fotografia de mai sus, fiind a cincea catedrala a sf Paul) si ''chioscul futuristic'' de la baza, pe post de centru de informare pentru turisti.

Odata cu lasarea serii, incet dar sigur, picioarele noastre au inceput sa ne transmita semnale de oboseala si stomacul, semne de foame.

Cu gura cascata la tot ce ne inconjura, am trecut la partea practica a calatoriei noastre din ziua a doua si am intrat intr-un Tesco, pentru a ne aproviziona pentru a doua zi si pentru a ne incarca bateriile pe moment.

Ascultatori din fire, in calatoriile noastre din tari straine, am ales acest supermarket pentru ca am fost informati ca ar fi cel mai ieftin si destul de variat ca produse. Ce de produse bio si ecologice am gasit pe rafturi! Si ce design si culori! Ah... a fost greu sa ne abtinem de la a pune tot magazinul in cos.

Mai sus, l-am surprins pe Adrian in timp ce scana singur produsele cumparate din supermarket, la o casa electronica. La prima incercare a mers mai greu, dar odata ce am invatat regulile, ni s-a parut a fi o metoda foarte practica si care ofera independenta si flexibilitate. Singura problema pe care am avut-o ,pe langa faptul ca produsele de patiserie erau greu de identificat pe ecranul digital, a fost ca nu stiam ca produsele scanate si introduse in punga de plastic din dreapta, trebuie lasate acolo, pentru ca sunt monitorizate de un senzor de greutate, plasat strategic sub punga. In caz contrar, cum am facut eu, incercand sa il ajut pe Adrian, cand am ridicat punga cu produse, s-a dat peste cap toata monitorizarea si nu am mai putut continua procesul. Practici, am intors spatele si am ales o alta casa electronica, de data asta respectand regulile si reusind sa ne platim singuri produsele.

Dupa chinul cu ''scan it yourself'' din Tesco, cand am iesit afara era deja intuneric. Zona parca se transformase, si cladirile gen zgarie nori pareau mai amenintatoare parca si reci.

Am tinut mortis sa vedem de aproape si cladirea asta minunata din sticla, numita St Mary Axe sau the Gherkin (cunoscuta printre britanici si ca ''the egg''- oul, datorita formei sale)- aflata in centrul financiar din buricul Londrei, cu ai sai 180 metri inaltime si 40 de etaje.

Dupa zona de magazine scumpe gen Luis Vuitton, Gucci, Agent Provocateur, banci si consulate,

am grabit pasul si am ajuns intr-un final in statia de metrou si de acolo la Liverpool Street station, de unde urma sa asteptam 20 minute pentru trenul nostru catre casa.

Semnul metroului londonez, scobit intr-o paine feliata :) mi s-a parut de departe o modalitate foarte originala de promovare a transportului in comun din Londra.

Cu o mare nevoie de buda si un frig si mai mare in oase, am hotarat sa intram la Camden Food un fast-food eco, care nu avea buda, dar avea bauturi si mancaruri calde ieftine si bune (intre 2-4 lire/produs).

Eu mi-am incercat norocul cu o supa crema de ciuperci (mega buna si care m-a incalzit numa bine pana acasa) si Adrian si-a ars varful limbii cu un ceai mega fierbinte.

Dupa indelunga dar placuta asteptare din gara, am gonit inspre linia noastra de tren (nu de alta, dar a noastra o anunta pe ultima suta de metri si trebuia mereu sa gonim prin gara) am avut o surpriza placuta dpdv fotografic pe peron:

Out of nowhere, doua pahare din sticla, cu picior, incarcate cu un lichid alb spumos, isi asteptau parca trenul catre destinatia lor necunoscuta. "In photography there is no second chance!" i-am urlat lui Adrian si l-am implorat sa nu ma mai zoreasca, pentru ca trebuia musai sa iau imaginea asta acasa. Si am luat-o, pentru ca ori de cate ori sa o vad, sa zambesc.

Doi straini...in noapte...doi calatori intr-o gara...asteptandu-si trenul catre o destinatie numai de ei cunoscuta...

Funny sau weird?

2010-05-17T13:29:00.004+03:00

ma tine de ceva vreme chestia asta cu asemanarea dintre Marc Strong si Andy Garcia...de cand am fost sa vad noul Sherlock Holmes...iar lord Blackwood tineam eu mortis sa cred ca e interpretat de Andy Garcia.

Am ajuns acasa si nu mica mi-a fost mirarea cand am cautat pe imdb si am gasit numele altui actor in dreptul personajului malefic...

Hai sa traim!

PS: pentru alte funny sau weird connections gasiti mai multe poze poznase pe : http://www.neuronu.ro/monden/top-10-%E2%80%93-vedete-care-seamana-intre-ele-2/#more-8334

Zuza!

2010-05-03T19:17:00.015+03:00

O cheama Zuza - ca asa mi-a venit mie!
E alba (alb-murdar) cu pete gri- parca-i iepure- pe spate, pe cap, urechi si pe coada.
Are ochi albastri.
Arata ca o vulpita si e mega scumpa!
Se joaca mult, alearga, face giumbuslucuri si e prietenoasa.
A invatat imediat sa faca la litiera si respecta igiena casei. :P
Papa mancarica pentru juniori, orez fiert cu pui, laptic si ceai.
Doarme cat poate de mult ca sa creasca mare.

Am gasit-o de 1 mai... la Centrul Bancar, sub o masina UPC si cand am auzit-o cum mieuna taaaaaare mi-am zis ca trebuie musai sa o iau de acolo. Era murdaaara rau, plina de praf si cu cativa purici la bord, infometata, obosita si speriata. In doua zile si-a revenit si deja se simte ca la ea acasa. E imbaiata, depuricata si cu burtica plina. E o scumpete de pisicuta. Cine o vrea?

Domnisoara Zuza era la plimbare...Ziggy la panda ( ca doar e teritoriul lui).

O discutie ca intre fete... sau lupta intre generatii.

BuburuZa pe covor. Atentie la cap!

Joaca cu bilutele de staniol agatate in brad si... in poza de jos...chiar sus in brad (da, bradul de Craciun, pe care nu ne-am indurat sa il aruncam, ca era prea frumos si prea bine mirositor...asa ca a ramas pe balcon ca si punct de atractie pentru matzele noastre, iar azi, ca aparat de antrenament pentru Zuza.

Asadar astept feedback de la viitori parinti de matza. :)

London my love - day 2 part 1

2010-04-16T09:44:00.065+03:00

Cristos a inviat !

Cu scuzoaiele de rigoare pentru lipsa din spatiul "blogaristic", vad ca deja macar un fan mi-a dus lipsa, asa ca voi continua postarea impresiilor si imaginilor din ultima calatorie intreprinsa in afara tarii - UK, Londra.

Asadar...

A doua zi pe meleaguri englezesti, s-a lasat cu o trezire rapida de dimineata, un mic dejun ca la carte (cu multe fibre si calciu) si inarmati cu haine groase, ap foto si sandwich-uri, am pornit voios in cautare de locuri si senzatii tari.

Prima oprire a fost Piccadilly Circus.

Numele de "circus" vine din limba latina si inseamna "cerc", Piccadilly fiind de fapt o zona deschisa, in forma circulara, construita in 1819 la jonctiunea dintre doua strazi - Regent Street cu Piccadilly Street (zona comerciala).

In prezent, Piccadilly este legat de teatrele de pe Shaftesbury Avenue precum si Haymarket, Coventry Street si Glasshouse Street. Faptul ca aici traficul este intens a facut din acest circus o zona importanta de intalnire pentru londonezi cat si punct de atractie pentru turisti.

Inainte sa plecam din Romania, gasisem pe internet ca zona e celebra mai ales pentru reclamele luminoase facute cu neoane (ca in NY) si pentru monumentul fantana Shaftesbury cu statueta arcasului Eros in varf.

La momentul in care am ajuns noi acolo, era plin de lume, in special turisti, o multime de dialecte si limbi straine, aparate de fotografiat si fete imbujorate care se amestecau pe cei cativa metri patrati in care este construit monumentul in trepte.

Dupa cateva poze si o scanare a zonei din jur (teatrul Criterion, London Pavilion), dupa doua sandiwch-uri cu branza si linistirea poftelor stomacului, am purces mai departe, catre Trafalgar Square. Nu aveam timp de lenevit, timpul trecea si mai aveam multe de vazut.

Pe Haymarket street am dat uimiti si peste restaurantul Planet Hollywood - inspirat din atmosfera fascinanta a Hollywood-ului. Primul restaurant a fost deschis la NY in 1991, initial sprijinit de vedete ca Sylvester Stallone, Bruce Willis si Demi Moore, Arnold Schwarzenegger. Planet Hollywood Londra, desi nu atat de impresionant ca restaurantele din NY sau Las Vegas, atrage printr-un cocktail bar destul de bine pus la punct si zone tematice - Bond room, British room sau Cabana room. Daca asta nu e de ajuns, atunci puteti intra macar sa admirati bikinii Ursulei Andress (purtati pentru rolul Honeychil ''Honey'' Ryder , alaturi de Sean Connery in filmul dr. No din '62). Sau macar sa-l admirati pe simpaticul R2D2 din seria Star Wars.

Si pentru ca nu era vreme de stat, am trecut frumos pe langa, ca asa ii sta bine calatorului, cu drumul.

Tot in aceeasi zona, West End, Haymarket am dat cu ochii si de Teatrul Maiestatii Sale, Regina Angliei si daca am fi avut timp si chef, aveam ocazia sa ne luam bilete pentru spectacolul ''Fantoma de la Opera". Cladirea de fata a fost proiectata de Charles Phipps si construita in 1897 pentru actorul si managerul Herbert Beerbohm Tree, cel care a fondat Academia Regala de Arta Dramatica in acest teatru.

Pe partea cealalta de strada, tot o cladire de teatru, ca se pare ca englezii se respecta din punctul asta de vedere. The Theatre Royal Haymarket sau mai simplu, Haymarket Theatre, functioneaza inca din 1720, ceea ce il plaseaza in top, pe locul 3 al celor mai vechi teatre din Londra inca in uz.

Si daca in privinta teatrului, ne lamurisem deja ca in Londra nu e de joaca, am hotarat sa imi orientez obiectivul si catre alte puncte de atractie. Cum ar fi transportul - mijloace, preturi, timp si reguli de circulatie.

Prima oprire, in dreapta, in fata Bancii Scotiei, unde am zarit amfibia galben-albastru care purta turisti cu chef de atras atentia asupra lor, in parcursul lor pe strazile Londrei. Nu am incercat-o, ca ni s-a parut prea extravaganta pentru gusturile noastre.

Ceea ce mi-am dorit foarte tare sa incerc si am esuat total in a-mi indepli aceasta dorinta, sunt the double-deckers (autobuzele rosii supraetajate). Bila neagra pentru lipsa de initiativa-curaj si pentru faptul ca m-am lasat convinsa ca e mai bine si mai rapid cu metroul si trenul. Dar data viitoare....hm...data viitoare nu mai scap ocazia . Intre timp, admir imaginile:

Primul autobuz rosu vazut de noi in Londra.

Doua autobuze buburuze la intrecere... de fata cu agentul ...organul...

Rosioare suprapuse stand la coada asteptandu-si musteriii... si biclistul cu viteza care rezolva din start doua probleme - sanatate/conditie fizica si accesibilitate.

Caii regali...inhamati la camionul regal asteptand caruta regala si mestecand fanul regal...

Mai pe seara... o alta intrecere, intre taximetristi, cu masinute colorate, cine apasa primul pe acceleratie, la verde. Taxiurile negre, clasice mi s-au parut destul de putine in comparatie cu noile si moderne taxiuri infasate in reclame.

Oricum ar fi, nu ne-am fi permis o calatorie cu taxi prin Londra, nici de la un semafor la altul. Asa ca am ramas tot la metrou (intre statiile importante din oras) si tren (din Liverpool Street catre Enfield Town- locatie din nordul Londrei).

Cat despre preturi, am hotarat sa ramanem pe one day travel pass (off peak- adica in afara perioadei de varf, dupa ora 9:30 a.m.) in valoare de 7,5 lire, cu care am putut calatori f bine cu trenul si cu metroul, si am inteles ca cu acelasi card puteam sa ne urcam si in autobuz. Transportul in Londra nu e ieftin, dar daca nu ai de ales, timp putin si multe de vizitat ca noi, alegi calea asta.

Nu avem de ce sa ne plangem ca ne-am descurcat bine asa si am reusit sa vizitam cam tot ce era de vizitat si in plus ne-am simtit in siguranta si stiam mereu unde ne aflam, cat mai avem de mers si unde ar trebui sa coboram. Organizare ca la carte, curatenie medie, aglomeratie numa in perioada de dimineata si dupa amiaza spre seara (cand lumea se grabeste spre si de la lucru).

Plus ca oranduirea britanica a facut ca la metrou, scarile rulante, locul unde de obicei se pierde cel mai mult timp, mai ales daca te grabesti, permit tuturor categoriilor de calatori sa isi fixeze ritmul (cei grabiti pot alerga pe partea stanga a scarilor, in timp ce lenesii sau relaxatii, pot stationa pe o treapta mobila de pe partea dreapta). Semnele fac regula si oamenii, civilizati, se tin de ele. Asa ca totul decurge ca la carte.

Reluandu-ne drumul din Piccadilly Circus, am trecut pe langa zona de teatre din Haymarket, apoi, cautand cu ochii cele mai inalte cladiri dar si dupa zgomot, am ajuns in Trafalgar Square.

Zic dupa zgomot, ca in acea zi avea loc o manifestatie de protest in lupta pentru obtinerea drepturilor femeilor din Iran. Galagie mare cu portavoci si statii de amplificare, un grup de protestanti care imparteau flyere la trecatori si purtau pancarte scrise in engleza si araba, iar unii care sareau cu picioarele pe niste carpe negre aruncate pe jos (cel mai probabil, simbol al vestmintelor sobre ale femeilor iraniene).

Cand am descarcat pozele si am vazut imaginea de mai sus, mi-am zis ca mai sugestiv decat spatele intors femeii din stanga barbatului cu tricou fucsia, nici ca se poate... O femeie al carei chip a surprins in timp toate necazurile si nedreptatile vietii, isi poarta la gat resemnata pancarta tristetii.

Desprinzandu-ne de gloata de gura-casca, artisti anonimi si politisti veniti la fata locului, ne-am adus aminte ca suntem turisti veniti de departe sa vedem Trafalgar Square.

Atunci ne-am lasat grijile la o parte, coborand scarile spre fantana celebra din piata si furand niste instantanee cu columna lui Nelson si a leilor masivi din granit negru care o pazesc din cele 4 zari.

Trafalgar Square - asezata chiar in inima Londrei, comemoreaza batalia de la Trafalgar (1805), o victorie britanica navala decisiva in cadrul razboaielor napoleoniene. In urma acestei batalii, in care amiralul Nelson si-a pierdut viata, fiind ucis de un tragator de elita (de unde si columna ridicata in cinstea sa), Napoleon a trebuit sa isi abandoneze planurile de invadare a insulelor britanice si sa isi indrepte atentia catre inamicii de pe continent.

Urmandu-ne simturile si spiritul de orientare al turistului venit in Londra fara harta, fara brosuri si ghiduri audio, am ajuns pe Northumberland street, nr. 10-11 unde se afla The Sherlock Holmes - pub si restaurant. Cum fascinatia pentru povestirile celebrului detectiv precum si ultima ecranizare pe pelicula ce-l are ca erou pe enigmaticul Sherlock Holmes a atins culmile incantarii (mai mult datorita lui Robert Downey Jr. :) ) am scanat cu atentie localul, pe afara, promitand ca o sa ne mai intoarcem, poate chiar pentru o masa de pranz aici.

Imagini cu ce-a mai ramas din distractia unor cheflii la orele pranzului...

De la Sherlock's Pub am luat-o inainte pe o straduta ingusta pana pe Craven street unde este situata casa lui Benjamin Franklin. Recunosc ca daca nu scria pe un banner ca aceea e casa lui, nu ar fi iesit cu nimic in evidenta...fata de fatada cladirii reci si trasa ca la tipar.

Vorbind de tipar, trebuie sa mentionez aici ca prima intalnire a lui cu Anglia s-a datorat tiparului. In 1924 a fost trimis la Londra de catre guvernatorul Pennsylvaniei sa cumpere o presa de tipar, dar ajuns acolo s-a trezit ca e lasat singur si fara bani pe taram strain. Descurcaret din fire, tanarul Benjamin s-a angajat ca tipograf iar dupa doi ani, cu banii castigati s-a intors in State. Abia in 1928, la doar 22 ani si-a deschis propriul atelier tipografic, alaturi de un partener de-al sau.
In istoria SUA, Benjamin Franklin este una dintre cele mai marcante personalitati, cunoscut pentru contributia sa ca diplomat, om de stiinta, inventator, filozof, profesor si om politic.

to be continued.....

jurnal de bord - London - 5 martie

2010-03-31T14:41:00.020+03:00

Cum prima zi de vacanta a fost mai mult petrecuta pe drumuri, iar impresiile sunt legate mai mult de starea sau marimea aeropoartelor sau garilor, despre calatori si senzatiile traite alaturi de ei... voi transcrie mai jos primele randuri scrise pe laptop, in avion, in drum spre Anglia.

..........................................

5 martie 2010

Am dormit dusa de la Budapesta pana deasupra Germaniei. Ma obosise si timpul si presiunea... si am dormit bine, dusa, fara vise... ma rog, nu mi le mai aduc eu aminte.

Deasupra Germaniei am avut o surpriza placuta: in afara formelor de relief care se prefigurau de sus, de la 11.000 m altitudine, ca niste desene frumos conturate, am zarit niste dare negre... lasate de alte avioane. Cerul e senin si brazdat din cand in cand de formatiuni noroase, albe si pufoase. Dupa indicatiile de pe monitorul agatat de tavanul aeronavei, afara sunt - 51 grade Celsius. S-a incalzit pesemne, pentru ca la ora 10 cand am decolat din Bucuresti, erau -55 grade.

Ma uit pe geam afara (ma rog... hublou) si ma minunez ca un copil mic. Intre Bonn si Munchen, apare dedesubtul nostru, undeva in dreapta, un alt avion, mai mic si mai rapid (sau cel putin asa il percepe ochiul meu), care lasa si el o dara cenusie...neagra in urma. Dispare undeva in dreapta, dupa aripa avionului nostru, pe partea mea, ca dupa scurt timp sa nu il mai vad. Imi pare rau ca nu mi-am lasat aparatul foto la indemana, ca as fi avut ocupatie, dar sper ca la intoarcere sa mai am o sansa. Dar, dupa cum am invatat pe pielea mea in ultimul timp, se pare ca in fotografie nu exista "o a doua sansa".

In avion e liniste, cu exceptia zgomotului de fond, lasat de motoarele pasarii de fier. Nu pot sa zic ca ma simt foarte bine, inca ma mai doare capul un pic, sau cred ca sunt ametita. Undeva in zona tamplelor, sangele imi pulseaza mai tare.

Am mancat bine, acum o ora jumatate...doua (e ora 12:30) si e ok. Mancarea a fost buna: paste cu sos si piept de pui. Daaaa, stiu! Mi-am incalcat promisiunea facuta de Revelion, ca nu voi mai manca carne de pui, porc, vita...dar in situatia actuala, cele 3-4 bucatele de piept de pui au fost un compromis oarecum de inteles si neregretat prea mult. Aperitivul a fost un corn de faina alba uns de mine maiestos cu unt italienesc (peste care am presarat niste sare), iar desertul, mousse de cafea aromata. Un pic cam gras pentru mine, drept pentru care nici nu am terminat toata cutiuta. Apa plata a venit foarte bine dupa, ca sa spele, ce mai putea din grasimile lasate in gura.

Nu mai am rabdare si ma gandesc entuziasmata la momentul in care vom ateriza. Inca un viraj spre dreapta, o mica turbulenta sau o coborare neglijabila, dar care se simte puternic in presiunea exercitata asupra cutiei mele craniene si a continutului ei. Nu e un rau ca raul de masina (binecunoscut mie), dar are ceva din senzatia din telecabina sau din lift, ridicat la puterea 10.

Ma uit din nou pe monitorul din fata sus si se pare ca suntem la marginea portiunii terestre a continentului european. E ora 12:42 si suntem la 10.4000 m altitudine. Ne indreptam vertiginos si sigur spre capitala Angliei. Mi s-au infundat iar urechile si fac miscarea aia a mea din mandibula ca sa mai scap de tiutul din urechi si presiunea asupra timpanelor. Pasagerii vecini cu noi par a fi mai agitati, se tot foiesc pe coridorul ingust dintre scaune, cu directia baie. Se aud pungi fasaind si cate o tuse seaca. Inca un viraj, de data asta spre stanga, simtit mult mai puternic, pentru ca avionul s-a inclinat vizibil, iar timp de 15 secunde cred ca am mers asa, intr-o rana.

Nu se mai zareste nici uscat nici cladiri sau munti...deci e clar: suntem deasupra marii!

Imaginile de pe monitor imi confirma acest lucru. Sagetile indica traseul spre Canterbury. E ora 12:46, ne aflam la 8400 m si afara sunt -53 grade Celsius. Mai avem 35 de minute pana la destinatia finala. Coboram incet, dar sigur. Afara, in jos, se vede marea. Un viraj la dreapta si ma intorc iar nervos spre hublou. 3 vase maritime se observa sub noi. In rest e gol... si albastru. Doar norii mai schimba atmosfera prin formele lor efemere vatuite.

Capitanul vorbeste - mai avem 20 minute! Trebuie sa ma grabesc cu scrisul ca deja suntem atentionati vizavi de folosirea aparatelor electronice la bord in timpul aterizarii.

PS: am survolat centrul Londrei de 4 ori pana sa reusim sa aterizam...probabil ceva probleme cu spatiile de parcare de pe aeroportul Heathrow . :)

Imaginile luate au fost in aeroport, pe terminalul 4, si in gara Liverpool St., unde ne-am petrecut cea mai mare parte din zi... din motive de proasta sau neeficienta comunicare cu gazda noastra pentru o saptamana, Oana.

Primele imagini luate din aeroportul Heathrow... bineinteles trebuiau sa fie colorate. Primele poze din pasajul de pe terminal spre gura de metrou au fost facute si in semn de uimire pentru curatenie si oamenii care se ocupau de asta...
Curatenia din pasajul dinspre aeroport (terminalul 4) catre gura de metrou a fost si ea remarcata si fotografiata... la fel si cei care roboteau de zor la curatat guma de mestecat de pe jos si peretii.

Do U see me? Cuz I see u!

Gara Liverpool- unde ne-am petrecut cele mai multe ore in tranzit sau asteptand trenul sau metroul.

O mamica sexy, busy busy si grabita...

Magazine la etajul aceleiasi gari...pentru cei ca noi care aveau de asteptat jumatate de ora...pana la venirea urmatorului tren...

Dantelarie in metal...

Unul din fast-food-urile cautate si admirate de Adrian... Wasabi (sushi &bento).

Oricum, trecand peste nervii aferenti intarzierilor din gari si peroane de metrou, am dat cu ochii de oameni frumosi, majoritatea destul de curati, contrastand cu mizeria de pe jos... desi pentru o clipa am crezut ca Londra e un oras curat... (dar am aflat mai tarziu ca paranoia sau frica de atentate a autoritatilor londoneze a dus la eliminarea cosurilor de gunoi din oras).

Dupa cateva ore de carat bagajele dintr-o gara in alta...dintr-o statie de metrou in alta...dupa peste 10 apeluri esuate, am reusit sa ajungem la destinatie, unde ne astepta Oana... Ne-am descarcat incarcatura, nervii si oboseala de dupa 2 drumuri cu avionul (Timisoara- Bucuresti, Bucuresti- Londra), ne-am spalat, schimbat, reincarcat burtile cu o cina pregatita de Jimmy si apoi ne-am linistit cu un ceai tipic englezesc, cu lapte, dar dupa ora 5. Seara respectiva a fost dedicata povestilor, integrarii la mediu, recapitularii celor mai teribile momente traite de noi in Romania anul asta, respectiv de Oana (gazda noastra) in Londra. Pe la ora 11 (ora locala) ne-am dus la culcare, uitand de frig si oboseala, ca sa ne pregatim pentru a doua zi, care urma sa fie plina.

A venit ?!?

2010-03-29T12:49:00.051+03:00

Ina Bambina: Ce zici maaaaaaaaaa? A venit?

ce-s alea acolo...colorate?

Ina zambila: Hmmm....Oare? Nu cred...

Desi...da, vad si eu niste zambile inflorite, movulii, roz si ciufulite ...

Nenea ce-a patit?
Pai a mirosit florile prea mult si ...

Mda... nii la ele! tara arde ... si cioroharlele se pun rapid pe platforme...

Lasa-le pe ele!
Ia mai bine uuuuite! Ce printesa delicata a iesit la lumina!

Si niste bravi toporasi!

Cu niste surate delicate galbioare.

Da ma, da uite la copacu' ala... ca parca e inghetat sau asa ceva...

Si ala de colo...parca e nins...

Pai da cum sa fie nins...ca narcisele nu au pic de zapada pe ele... Sau au ingalbenit ghioceii?

Hai ca-i intreb pe zapaugii aia de pasc iarba...
Voi ce ziceti...a venit?

Lasa-i ca is prea ocupati cu plivitul ierbii.

Hai ca poate stie domnisoara asta delicata...

Sau domul catel...daca isi ciuleste urechile bine ... nu ca e prea mare harmalaia din parc...

Eeee... un fund pufos de gaina!

Poate stie doamna asta pletoasa...ca e mai inteleapta...

Uite o smechera cu rochita alba...imi face cu ochiul... vezi poate te mananc!

Mugurasi dragalasi...voi sunteti cam tinerei sa stiti...

Da florile astea parfumate si zumzaitoare... or sti?

Bate clopotu! O fi insemnand ceva asta...

Hai sa ma ascund, ca vine ploaia!

Ba cred ca vine Pastele!
Uite ce oua mari! Or fi de dinozaur?

Ziggy piggy: Aaaaf.... nu se mai poate dormi in casa asta de gura ta! Da mah! DA! A venit...nu se vede?

E oficial primavara!!!!!

Spiritul Londrei e cu noi

2010-03-15T15:36:00.013+02:00

Dupa o baie sanatoasa, 3 nopti de somn lung si un week-end plictisitor dar relaxant, ne recuperam dupa minunata vacanta la Londra, de acum o saptamana.

Inca nu imi revin din emotiile avute dupa vreo 8 ore de zbor, 4 avioane schimbate si mii de kilometri parcursi in aer, la maxim 11.000 km altitudine cu -53 grade celsius afara (noroc cu invelisul gros al carcasei aeronavei), asa ca imi e greu sa imi adun gandurile si sa ma pun pe scris ordonat, despre fiecare zi petrecuta pe pamantul reginei.

Sa vedem... in linii mari am stat acolo si ne-am plimbat efectiv 5 zile, ca 2 au fost cam pierdute cu drumul dus-intors.

Vremea, nu a fost deloc asa cum ne asteptam. Ba din contra. A fost prietenoasa cu aparatul foto si cu sanatatea noastra, nu a plouat deloc (ca semi burnita de 2 minute, in timp ce ne plimbam cu vaporasul pe Tamisa, nu se pune la socoteala). M-am plimbat cu umbrela mica in geanta, vreo 2 zile, dupa care am renuntat la ea, riscand, dar bucurandu-ne de o plimbare mai usoara.

Oamenii intalniti atat pe strada, prin mijloacele de transport, la muzee sau in magazine, erau amabili, zambitori si frumos imbracati (bine, exceptiile de la regula, au existat si acolo, ca doar nu era taramul perfectiunii) si nu ne-au creat probleme de nici o natura. Incredibil de multi turisti, mai ales ca nu eram in sezonul vacantelor, de toate culorile si natiile, cu nelipsitele harti, brosuri si aparate foto. Incredibil de multi joggeri, in ciuda vantului care batea considerabil, in special pe malurile Tamisei si pe podurile de peste aceasta.

Arhitectura locurilor vizitate m-a cam lasat perplex, pentru ca imbina intr-un mod ciudat istoria vremurilor apuse demult cu modernismul imbratisat de europenii mileniului nostru. Ca un paradox, peste tot pe unde am umblat prin Londra, dadeam de caldiri vechi, cu fatade invechite si ornate cu basoreliefuri si inscriptii vechi, in limbi necunoscute sau macar neintelese de noi, contrastand cu turnuri, magazine, poduri, cladiri de birouri sau chioscuri sub forme ciudate (ou, ananas, fabrica, triunghi intors, manunchi de spaghete, vapor etc).

Curatenia...ei bine...subiectul asta e discutabil. Pentru ca asa cum am vazut-o eu, Londra e si murdara si curata. E curata, imediat dupa ce oameni platiti pentru asta( si vezi destui care fac asta, la metrou, in gari, pe strada) isi fac treaba. Dar e si murdara, la miez de zi sau chiar la apus, dupa ce milioanele de oameni, fie ei turisti sau londonezi care se duc sau ies de la lucru, se napustesc asupra strazilor, mijloacelor de transport, ca un nor zumzaitor, lasand in urma pahare de carton de toate natiile, din care si-au sorbit bauturile energizante, supe calde sau smothies sanatoase si colorate, ambalaje de batoane de ciocolata sau din seminte si cereale, de sandwich-uri si nelipsitele ziare cu stiri proaspete din Londra sau din lumea intreaga.

Locuri de vizitat sau de pierdut vremea is prea multe cat sa le fi cuprins pe toate in experientele noastre de o saptamana de vacanta. Dar sunt destule cat sa te tina tot anul, gandindu-te ca mai vrei sa te intorci in Londra ca sa le revezi si sa mai treci odata pe acolo. Si noi sigur ne vom mai intoarce, pentru ca a fost cea mai tare vacanta de pana acum!

Revin cu detalii despre fiecare dintre locurile minunate pe care le-am vazut, in posturile viitoare.

Am aterizat acasa!

2010-03-12T11:27:00.003+02:00

Stau in pat, in pijamale, infofolita cu plapuma calduroasa si cu Ziggy in brate, care s-a facut colac peste picioarele mele si sforaie usor. Casa e intoarsa toata cu fundu' in sus, peste tot dau cu ochii de bagaje, haine, pungi si pachete, aruncate care pe unde,genti burdusite cu pliante, brosuri si ziare, suveniruri si carduri de transport, pahare, cani, medicamente si servetele. Ma doare capu (sau is ametita...nu fac inca deosebirea) si nu ma pot dezlipi inca de pat. Am decolat de pe Heathrow la 10:30 ora Angliei si am aterizat pe Henri Coanda la 18, ora Romaniei. La 21:40 trebuia sa decolam din nou, dar din cauza zapezii, am mai stat vreo juma de ora. Intr-un final, pe la 22 am plecat si noi. Iar la 23, am aterizat pe aeroportul din Timisoara. Dupa o juma de ora de mers cu masina in tromba, viraje si frane, am coborat fortat in fata scarii blocului si-am vomitat suc de portocale si fistic. Pe la 1 si ceva am stins lumina si ne-am culcat. Cu usa deschisa la dormitor, ca sa lasam "copiii" sa vina la noi si sa ne toarca usor la picioare. La 5 si ceva dimineata, am auzit prima alarma de telefon. Dracu' s-o ia! Nu am mai adormit calumea dupa. Pe la 7 mi-a sunat alarma mea si pe la 7 jumate, a lui. Ziggy deja mi se gudura pe la cap si mi s-a strecurat dupa aia pe sub plapuma si pled, ca sa se incalzeasca. Acu astept sa imi revin din ameteala, sa ma imbrac si sa plec sa platesc chiria. Cand ma intorc, am program de curatenie. Dupa o saptamana, trebuie sa ma apuc iar de smotru. Si de sortat haine, si de spalat. Apoi sa imi chem prietenii la o sesiune de vizionat poze. Ca avem vreo 2000. A fost cea mai tare vacanta de pana acum. Cred. :)

Cand imi revin, bag si niste poze. Poate ma apuc de un jurnal de calatorie. Poate se opreste din nins.

31 and fabulous!

2010-03-04T17:46:00.014+02:00

Citand personajul Carrie Bradshaw si tanjind la gasca ei de prietene, mi-am dat seama ca incerc de ceva vreme sa scriu despre prietenii mei si ... nu reusesc. Am impresia uneori ca nu am destule cuvinte si de aceea am tot amanat momentul. Dar azi este o zi speciala, asa ca imi fac curaj si scriu repede ce imi vine in minte. Nu as fi aici, acum, persoana care sunt, fara prietenii mei.

Asadar, in loc sa ma gandesc numai la mine, de ziua mea de nastere, ma gandesc la toti aceia care au contribuit ca eu sa devin persoana care sunt azi. Si la toti aceia care inca sunt in viata mea si imi dau putere si energie, inspiratie si curaj pentru a face orice zi sa fie minunata. Si la toti aceia care ma vor face, inca multi ani de acum incolo, sa zambesc, pentru ca fara ai as fi seaca, goala pe dinauntru si fara sens.

Anul trecut mi-am petrecut ziua de nastere umbland de nebuna prin magazine, supermarketuri cautand, cumparand produse, pregatind masa si atmosfera pentru petrecerea de 30 ani cat si pe cea sarbatorind logodna cu cel mai important barbat din viata mea.

Anul acesta am ales stilul minimalist (ca sa fiu la moda) si mi-am petrecut ziua stand acasa, spaland vase, pregatind bucate minunate (pasta de naut- humus- tort pentru pranz si, mai tarziu, peste la cuptor cu lamaie si rozmarin, cartofi, broccoli, salata verde cu rucola pentru cina).

Anul acesta, de ziua mea am fost alaturi de prietenii cei mai apropiati si partenerul meu de viata. Alaturi de oamenii dragi care au ceva de spus in viata mea si carora le pasa..ca e ziua mea. Si pentru ca mi-am facut un obicei (prost, bun, cum o fi el) de a monitoriza cine isi mai aduce aminte de mine, in ziua de 3 (sau 2-4-5, pentru cei care vor sa se abata de la regula sau intarziatii), de parca as putea contoriza asa gradul de rudenie, prietenie sau insemnatate pentru ei in anul acela... anul asta mi-am urmarit/insemnat colindatorii.

Si chiar daca in viata mea au avut loc schimbari importante - nu mai mananc carne, nu mai am job full time cu contract, nu mai plec in deplasari si nu mai sunt conectata activ la mediul profesional, totusi sunt mandra posesoare a unei liste de 27 de urari (venite de la indivizi sau familii). Oricat de nebuneste, infantil, meschin, ciudat sau rece ar parea acest obicei, mie chiar imi pasa. De ce? Pentru ca ma tine in viata. Daca am macar 5 persoane care isi aduc aminte de mine intr-o zi importanta din an, atunci pot sa stau linistita. E bine.

Insa conform rezultatelor monitorizarii mele, se pare ca sunt de-a dreptul populara. Asta mi-am dorit dintotdeauna. Sa insemn ceva pentru altii, sa fiu bagata in seama, luata in serios - chiar si pentru momentele cand fac glume ironice- pentru ca asta inseamna pentru mine ca nu fac pamantului umbra degeaba si ca tot ceea ce gandesc, simt si fac, adica tot ceea ce ma reprezinta, ramane macar putin si in memoria altora. Fie ca isi aduc aminte de mine doar din politete sau complezenta, din nevoie sau din dorinta de a fi la randul lor bagati in seama mai tarziu... eu sunt multumita. Deci stau bine pe scara sociala si asta...da...ma tine in viata. Dar nu raman doar la nivelul asta! Ma simt chiar fabulos!

Si daca am tot vorbit de prieteni, nu vreau sa uit sa mentionez cate ceva si despre familie. Ca o celebritate la ceremonia de decernare a premiilor Oscar, o spun cu sinceritate: fara (o)familie, as fi devastata. Nu conteaza care familie, a cui (a mea, a partenerului meu, sau cea pe care urmeaza sa o intemeiem impreuna oficial), ci conteaza ca membrii ei fac parte, in mintea mea, dintr-o mare familie care inseamna mult pentru mine. Si pentru asta, pentru faptul ca acea mare familie exista, vreau sa multumesc. Oricui vrea sa primeasca multumirile...cel care este responsabil de departamentul asta. Fie el un inger bun pazitor, vreun sfant, vreo divinitate sau o entitate suprema care ma apara si imi ofera oportunitati, o reincarnare a vreunui suflet bun din cadrul stramosilor nostri sau doar o picatura de energie pozitiva care pluteste in eter, si care stie foarte bine ce are de facut.

Sunt recunoscatoare si zambesc pentru acest dar minunat: familia si prietenii mei. Multumesc!

"God save the queen''

2010-02-28T19:39:00.083+02:00

Se incheie o noua saptamana, palpitanta, plina de emotii si de experiente noi care mi-au dat curaj, inspiratie, optimism, energie si speranta.

Voi incepe o noua saptamana cu zamabetul pe buze pentru ca am toate motivele sa o fac si pentru ca nu ma sperie viitorul, ba din contra, ma face sa vibrez numai la gandul ca il voi trai.
Am o multime de idei si emotii de experimentat, asa ca nu ma mai incurc in cuvinte, ci le las sa ia viata singure.

Asadar... vestile bune primite in aceasta saptamana mi-au dat idei pentru acest post si multe emotii pozitive pe care vreau sa le impartasesc, pentru ca altfel cred ca nu am destul loc pentru a le tine inauntru. :) Si pentru ca imi place joaca... am nevoie de o introducere pe masura, pentru aceasta veste.

Asadar, ghici ciuperca ce-i?

Ce au in comun barbatii din fotografiile de mai jos? (pe langa frumusete, sex-appeal, talent, candoare, trupuri bine facute, admiratori, conturi in banca, succes si cariera in domeniul teatrului, muzicii, filmului, artei culinare sau al sportului)

In ordinea numerelor de pe tricou (alfabetic, asa cum i-am salvat pe laptop), ii enumerez pe ...

Bono

Christian Bale

Clive Owen

David Beckham

baietii de la Depeche Mode

Ewan McGregor

Gerard Butler

Jamie Oliver

Jason Statham

Jude Law

Pierce Brosnan

Robert Pattinson

Seal

Sir Sean Connery

Sting

Robbie Williams

Tim Roth

Wenthworth Miller

THEY ARE ALL MADE IN UK!

(nota: Pierce Brosnan si Bono s-au nascut in Irlanda)

Ei bine... si pentru ca nu mai suport sa stau departe de locul in care barbatii astia frumosi si faimosi s-au nascut, locuiesc (unii) si muncesc... mi-am pus toate sperantele in fortele universului ca sa ajung sa ating pamantul pe care ei au calcat si pe care il admira, pentru ca este tara lor.

Asa ca, in Martie voi zbura frumos cu o pasare maiastra de la Tarom catre Anglia... si voi ateriza in Londra ca sa fur inspiratie, sa respir si sa mananc pe paine aer englezesc, sa ma bata vantul si ploaia londoneza si sa cutreier in lung si lat strazile, magazinele, pub-urile, muzeele, cinematografele, galeriile de arta, restaurantele si tot ce-ar mai putea fi de vazut si de cuprins intr-o calatorie fascinanta, nascuta dintr-o surpriza minunata si ajunsa la realitate pentru ca eu sa ma bucur de ea de ziua mea si de zilele de martisor si de 8 martie. :))

Yuhuuuuuu...Londra, pazea ca vin!

Pizza TIME!

2010-02-19T14:29:00.022+02:00

Dupa nasul acvilin, dupa vorba si dupa port, se pare ca as avea mai mult ADN de roman decat de dac. Si cum asta duce involuntar la Roma...bella Italia... poftele mele legate de mancarea de baza a italienilor, sunt mereu o prioritate.

Aseara, dupa o plimbare scurta dar binemeritata pana la Profi, ca sa ma aprovizionez cu niste drojdie, m-am pus pe facut pizza. Vrajita si inspirata de retetele lui Jamie Oliver am incropit aseara un aluat frumos si placut mirositor cu care am facut o pizza buna tare, cu ciuperci si spanac. Am ales musai reteta asta, pentru ca se potriveste cu stilul meu de alimentatie lacto-pisco-vegetariana.
Azi, pentru ca nu mai ramasese nimic din cea de aseara - si nici nu am facut poze-(gasca de la 3 a mancat tot, pe rupte, in timpul filmului cu vampiri), m-am pus sa mai coc doua... una cu peste, ceapa si capere , iar alta, cu mozzarella, branza cu mucegai albastru, sos de rosii, busuioc si rozmarin si cateva frunze de spanac.

- pizza cu peste (ton la conserva), ceapa, capere, sos "minune" (rosii, ulei si busuioc) si frunze de spanac -

Aluatul ramas de aseara l-am lasat in bol, pe balcon, la temperatura racoroasa de acolo, iar azi l-am luat la framantat din nou, si am reusit sa il intind in 2 foi, numai bine.

Nu credeam ca o sa fie atat de simplu (dupa esecurile din trecut), dar se pare ca trebuia doar sa imi fac curaj si sa incerc, urmand intocmai instructiunile maestrului Jamie. Aluatul, facut cu faina alba (ma rog, eu am pus dintr-aia neagra, ca e mai gustoasa si sanatoasa) si faina de gris a crescut frumos si s-a lasat modelat si asezat pe fundul tavii de cuptor (ca nu am placa de granit sau cuptor cu lemne :P, ca Jamie).

Dupa ce am trecut de spaimele cu aluatul, restul - ornatul - a fost o nimica toata. Aia e partea cea mai distractiva de fapt...ca te poti juca cat vrei cu culori, texturi si arome.

Si pentru ca pana acum nu prea am indraznit sa postez pe blog retete si fotografii cu experimentele mele culinare, oarecum intimidata de Mazilique si Laura Adamache, acum am zis ca sunt prea mandra de rezultate sa mai scap ocazia de a posta aventura asta.

Asa ca... voila reteta:

Aluat:
200 g faina de gris
800 g faina normala (eu am pus neagra)
550 ml apa
4 linguri ulei de masline (extravirgin)
1 lingura sare
2 plicuri drojdie uscata (14 g)

Dupa ce am amestecat toate ingredientele de mai sus, am framantat aluatul format, apoi am l-am modelat rotund, ca o bila si l-am pus la dospit, intr-un bol, acoperit cu un servet, la caldura, timp de 45-60 minute.

La aluatul asta minune, care iese crocant pe afara si moale pe dinauntru, Jamie face si un sos minune din:

6-8 linguri ulei de masline extravirgin

4 catei de usturoi tocati feliute subtiri

Frunze proaspete de busuioc (o mana)

3 conserve de rosii intregi decojite

Sare si piper ("a pinch"... vorba lui Jamie)

Ei bine, intr-o tigaie, pe foc iute, se pune uleiul de masline, in care arunci cateii de usturoi, frunzele de busuioc, amesteci rapid, lasi jumate de minut, apoi torni si rosiile din conserva, le pasezi (tai) cu marginea unei linguri si amesteci cu restul de ulei aromat, mai lasi f putin pe foc, asezonezi cu sare si piper si iei de pe foc. Iei un bol si o sita mare, pui sita peste bol si torni sosul facut mai inainte, scurgand zeama si pasand cu lingura prin sita pulpa de rosii ca sa iasa tot. Ce iese prin sita, mai pui pe foc inca 5 minute ca sa se ingroase si ...GATA!

- spanac, sos de rosii, branza cu mucegai albastru, mozzarella, busuioc si rozmarin (inainte de a fi bagate la cuptor) -

- pizza cu 2 tipuri de branza si spanac (dupa ce am scos-o din cuptor) -

Topping-ul de la pizza, dupa cum am zis... e dupa miros, gust si preferinte. :)

Aseara am incercat cu ciuperci si cu spanac, care se fac rapid pe foc, intr-o tigaie fierbinte, in care am pus ulei de masline si un catel de usturoi. Pentru arome mai intense, am pus si niste busuioc, apoi sare si piper. La final, cand ciupercile s-au inmuiat, am pus o lingura de unt ca sa atraga toate aromele din tigaie...si 2 linguri de sos de rosii (ala , minune, de mai sus).

- sosul de rosii arata bine in contrast cu frunzele verzi de spanac si mozzarella alba, toate cele trei culori ale steagului Italiei -

Peste ciupercile si spanacul pregatit ca mai sus, care tapeteaza aluatul de pizza, am adaugat si niste bucati de mozzarella si busuioc proaspat, niste stropi de ulei de masline...si la cuptor cu ele! Dupa 15 minute, in bucataria mea mirosea ca in cea mai grozava pizzerie din Napoli, unde am mancat cu Adrian, acum 2 veri, in concediul nostru din Italia.

Savuros, aromat si numa bun sa iti satisfaca poftele.

A... si sa nu uit ca la pizza mea cu branza si busuioc, a mers bine un pahar de vin rosu Cadarca de Minis, parfumat si ademenitor.

Empire State of Mind

2010-02-18T12:56:00.006+02:00

Ori de cate ori ascult melodia asta, oriunde as fi... mi se face pielea ca de gaina, simt ca timpul si tot ce e in jurul meu se opreste, ma las purtata de val si, cant, din adancul plamanilor (asa nedotata cu corzi vocale cu talent, cum sunt), creierul meu pompeaza serotonina care imi inunda corpul si mintea... si sunt fericita.

Cum pot acordurile unei melodii reusite si glasul unei cantarete de succes sa faca asta dintr-un om!
Si ca tot vorbeam aseara de diferentele dintre "ce e pe la noi" si "ce e pe la altii"... nu-mi aduc aminte sa fi simtit o asa euforie fata de vreo melodie romaneasca sau ascultand vreunul din cantaretii nostri talentati si de succes. Sau, poate... daca imi amintesc bine, prin studentie, salivand dupa Robi de la trupa Sistem... batand de zor la butoaie pe ritmurile melodiei "Emotii". Dar, cred ca in mare parte emotiile erau de la senzatia de ''wanna be in his arms", asa ca nu cred ca se pune. :))

Cred ca expresia care le cuprinde pe cele de mai sus ar fi: sky is the limit! (cunoscatorii stiu despre ce vorbesc).

Asa ca ... ce mai tura vura...

Daca ii va ajuta si pe altii sa isi recapete voiosia, inspiratia si dorinta de a zambi frumos si de a canta tare...atunci de ce nu... hai ca impartasesc cu drag clipul de la care am pornit cu postul de azi:

Oare chiar nu m-am nascut in locul potrivit?

2010-02-17T20:43:00.003+02:00

De ce cladirile altora arata mai bine decat ale noastre? Si de ce muntii si vaile, cascadele si pietrele altora arata mai ingrijite decat ale noastre? De ce iarba altora pare mai verde si mancarea lor, mai apetisanta? De ce oamenii lor par mai frumosi, mai atragatori decat ai nostri? De ce au magazine mai multe, produse mai variate, cai de acces mai bune si mijloace de transport suspendate si rezistente? De ce , de ce...de ce??!

Imi vine sa imi iau campii si sa nu ma mai chinui sa imi investesc energia, timpul, rabdarea, ideile si pasiunea in tara asta, unde, orice ai face, parca faci degeaba...ca tot nu ajungi sa fii multumit de ceea ce ai realizat.

Nu sunt depresiva. Deloc. Doar ca m-a palit azi, asa dintr-o data, navigand pe net, pe pagina unei companii care organizeaza evenimente outdoor pentru copii, vizualizand imaginile luate din excursiile organizate si am putut face comparatie intre fotografiile cu evenimente din tarisoara noastra draga... si cele din afara granitelor ei. Si m-a palit: bai...arata mai bine la ei...in Italia- Venetia, in Austria, in Croatia...in....dzeu mai stie pe unde erau facute fotografiile/pozele alea.

Nu sunt depresiva. Doar ma pune pe ganduri o astfel de situatie. Eu, aia care eram pusa pe fapte mari in tara mea, eu, aia care ii spuneam tatei ca nu ma las eu cu una cu doua, ca eu nu plec din tara mea, ca aici e locul unde voi creste si ma voi maturiza, unde voi deveni cineva, si ca ii las pe altii sa spele WC-uri in "tarile calde" ca sa se intoarca dupa aia in "mertzane"ca sa cutreiere strazile ca niste domni cu mainile, manjite de cacatul strain, pe volanul din piele alba.

Ce sa mai zic... ca vreau de ceva vreme sa plec? Ca vreau sa incerc si eu cum e in afara...sa traiesti, sa muncesti, sa te plimbi, sa inspiri aer occidental, nu doar in vacanta, ci, zi de zi, ca un localnic, ca un om cu vise mari si cu chef de a schimba lumea schimbandu-se pe el insusi.

Adica sa ies din rutina... din zona mea de confort, din locurile pe care le cunosc acum si cu ochii inchisi, si sa ma avant in necunoscut, sa imi pun creierul in miscare, sa cunosc oameni noi si locuri incitante, cu mizeria sau stralucirea lor, sa ma scot din letargia asta si sa imi fac curaj sa pornesc din nou, la drum...asa cum am facut-o acum 9 ani, cand am "fugit" de normalitatea de acasa, la 800 Km departare, ca sa simt ca traiesc din nou.

Un inceput are un sfarsit. Orice sfarsit e legat de un nou inceput. Si ciclul se repeta. Dar visez din nou... la un nou nout NOU inceput. Pentru ca vreau energie, pasiune, putere, activism, dorinta, visare, miscare, idei, creativitate, evolutie.
Pentru ca acum am incheiat un articol si vreau sa incep sa scriu primul capitol dintr-o carte. Cartea vietii mele de adult. Inca simt ca sunt o adolescenta.
Am urcat...si acum sunt pe un platou liniar. Si vreau sa urc din nou.
Vreau sa simt ca traiesc.
Vreau sa ma misc ca si cum as trai - vorba lui Voichi.... :)
Ba chiar vreau sa fiu si mai indrazneata decat atat:
vreau sa ma misc traind fiecare clipa la puterea 300!

Retrospectiva '09 Take 3 : Budapesta

2010-02-03T17:36:00.047+02:00

Ma tot rog de mine de ceva vreme sa scriu despre ultima experienta "abroad". Dar evident, ceva din interiorul meu o tot amana. Cred ca acum stiu de ce. Dar nu mai conteaza. Ceea ce conteaza e ca acum pot sa scriu acest post si sa ma bucur de el. Plus ca am si imagini care sa il faca mai frumos. Si ce imagini... yum yum :)

Introducere lunga, saracia postului...hai sa intram in subiect, direct, concis.

Locatia: Budapesta - Ungaria
Data: 21.01.2009
Participanti: Crisnek (moi), Iulnek (Iul) si Hajnalka (Hajni) - echipa din Romania

Obiectiv: workshop pe Business Development Skills

Durata: 2 zile, plus 8 ore pe drum, de la Timisoara si inapoi

Modalitate de transport: tren international

Cazare: la hotel, in camera de 3, cu chicineta :)

Limbi straine utilizate: Romana, Engleza, Maghiara

Cunoscatori de lb maghiara din gasca noastra: 1

Chef de calatorie: maxim

Tolba de poante: plina

Mancare: facut plinul din Kaufland pentru drum si pt caz de urgenta (ca nu ne dau ungurii de mancare)

In frumoasa zi de 20.01 am sosit la birou cu bagaje si naravuri (proaste si bune) ca sa plecam impreuna spre gara. Pe la 5 pm ne-am tarat trolerele pe peron si de acolo in trenul international - ala cu rosu, care are cate 2 canapele din material textil, puse fata in fata si masute din metal intre, ca nu cumva sa te apuce foamea, chefu de table sau carti si sa nu ai pe ce sa te produci.

Ne-am luat ramas bun de la orasul de pe Bega, de la prieteni si case, de la animale de companie si de la obiceiuri casnice si am plecat voioase, in ritm de ciu ciu ciu ciu. Dupa dat iama in pungile cu dulciuri, caju si arahide, dupa cojit portocale si omorat timpul cu glume ieftine, dupa foiala de pe o parte pe alta si verificarea de la vama...dupa 5 ore de mers cu trenu, am ajuns si in gara din Budapesta. Acolo am pus-o pe vorbitoarea noastra de maghiara sa sune dupa un taxi, care ne-a dus direct la hotelul nostru.

Dupa check in si urcat bagajele in camera, dupa schimbat, facut dus si pregatit cina (pe la 11 noaptea) ne-am bagat sub pleduri, fiecare in patul nostru. Am mai chicotit un pic pe intuneric, povestind experientele mele cinematografice din studentie (in care am vizionat pentru prima oara un film cu si despre zoofilie, zoofili si zoofile). Dupa aia am atipit toate si pana nu ne-au sunat alarmele de ora 8 a.m., nu am mai miscat.

Dimineata s-a anuntat a fi destul de placida, dar dupa ce am luat in plamani prima gura de aer proaspat si rece de afara, ne-am revenit. Am facut poze rapid, din mers la bannere si cladiri si in 10 minute am ajuns la birou.

Acolo ne-am bucurat de un mic dejun copios, aranjat de colegii nostri unguri, special pentru noi, cei veniti din deplasare.

Participantii la workshop s-au cam lasat asteptati, iar ca drept urmare, inca din prima zi, programul s-a dat peste cap, ca la evenimentele unde participa mari vedete muzicale. Programul s-a derulat cam greoi la inceput, fie si din cauza lipsei unui trainer profesionist, fie si din cauza diferentelor culturale si lingvistice. Colegii din Slovacia, prezenti si ei la eveniment, au avut greutati de adaptare la statul in scaun si participat activ la discutii (unii isi traduceau din engleza in slovaca, celor care nu intelegeau, altii isi hidratau pielea mainilor, altii isi cautau notitele de acasa sau raspundeau la telefon... Cu alte cuvinte, s-au facut de toata bafta.

Totul s-a derulat destul de rapid, pana la pranzul incropit rapid dintr-o comanda generoasa si variata de pizza, care ne-a mai deschis pofta de discutii, pentru partea a doua a zilei.

Incet dar sigur, dupa prezentari si discutii, a trecut si partea a doua a workshop-ului, concluzionand cu colegii din Romania, ca nu prea se merita drumul pentru doar atata... (eu l-as fi gandit mult mai bine si as fi antrenat atmosfera ca sa evit timpii morti si plictiseala din sala).

Dupa o binemeritata regrupare, am mers seara sa cinam, la unul dintre cele mai bine cotate restaurante din Budapesta - Symbol. Am urcat care cum am reusit, fie in masinile sefilor fie in taxiuri, ca sa ne atingem tinta pentru seara respectiva. Dupa un drum destul de lung cu masina si vociferarile mele evidente (pentru cine nu ma cunoaste, fratilor, am rau de masina) am ajuns la destinatie.

Nu prea eram in forma de zile mari din cauza drumului, dar dupa vreo jumatate de ora, am inceput sa imi recapat voiosia si pofta de glume, de mancat si de baut, specifice in team-building-uri.

Am mirosit, privit, ascultat si gustat tot. Imaginile furate cu aparatul foto vorbesc despre detalii.

Am inceput cu bauturi colorate si apetisante, am continuat cu aperitive simple, apoi cu un fel principal de mancare bine pregatit si am incheiat cu un desert pe cat de frumos ornat, tot pe atat de gustos.

Vin alb (Muscat Ottonel) si cocktail de fructe

comanda mea - paste cu scoici - iar la desert - prajitura de ciocolata cu fructe

comanda Csillei - ciudatenii cu peste si muguri de soia..? - budinca de branza

comanda lui Andi - ceva carne pe bat:P - si budinca branza/migdale/fructe

comenzile
Evei (sarmalute si carne cu lipie),

Iuliei (orez cu legume mixte si taitei de orez)

si a Janei (specialitati cu somon CRUD...drept pentru care a ramas saraca fata flamanda...ca nu a putut manca treaba aia asa cum era...si a comandat ceva orez sau paste...dar chelneru a uitat ...asa ca...som onu a ramas in farfurie...crud.

Totul s-a asezonat cu rasete, glume, amintiri ale consultantilor seniori de la alte evenimente asemanatoare dar mai baltate, nu mai stiu cate pahare de mohitos, cuba libre, cosmopolitan, incheindu-se maiestuos cu o nota de plata lunga si destul de usturatoare pentru proprietarul companiei noastre, care a venit spre finalul cinei, cu cardul in portofel. Las' asa... ca are de unde!

Marinerul sef chelner - Juice fructe - Mojito si Cosmo

Juice fructe - Mojito - Cuba Libre

M-am simtit mega-bine, am mancat tot, ca un copil cuminte, am facut fotografii la tot ce misca si ce ni se punea pe masa, ba chiar si la buda...ca merita!

Am plecat cu burta plina si cu gura pana la urechi, dand un 10 cu plus restaurantului Symbol. Bravo!

Incolonati ca la gradinita, am iesit din restaurant, spre final de zi, pe la 12 noaptea, cand ies vampirii la vanatoare.

Sefu cel mare ne-a inghesuit pe noi 3 si pe Jana, din Slovacia, intr-un taxi,cu pretextul ca ne duce el la hotel. Cand colo, ne trezim din betia rasului si a alcoolului din cocktailuri, in fata unui club. As zice...club de noapte- dupa nume- sau discoteca - dupa cei dinauntru. Ei bine rasetele si veselia noastra au incetat in momentul in care sefu al mare se tot ruga de noi, in fata taxiului, sa iesim cu el, ca are chef de dansat in club. Trec peste momentul jenant, de dezamagire amestecata cu nedumerire pe care l-am trait in clipele alea... Ideea e ca am coborat pana la urma si ne-am incolonat iarasi, dupa sefu', de data asta fara rasete si revoltate, ca sa intram in "Moulin Rouge" - un alt loc de pierzanie, pentru cei care cunosc Budapesta.

Ne-am dat seama curand, noi cele 4 motate, ca locul cu pricina e un club-disco destul de pretentios si scump, cu servicii atat pentru tineri mai instariti cat si pentru barbati cu bani care cauta distractii feminine ieftine. Am trecut de body-guardul de la intrare cu un nod in gat, si am inaintat greu, incet, ezitand, facand popas la garderoba si apoi ajungand la etaj, intr-un separeu platit cu extra-money, aranjat cu canapele si fotolii din canapea rosie, cu balcon teatral si o masuta de sticla pentru bauturi. De acolo, de la balcon se vedeau scena si fetele cu pene pe cap, care se chinuiau sa danseze pe un bar, in ritmurile muzicii.

Nu imi aduc aminte sa ma fi simtit mai ciudat ca atunci.... Poate pentru ca brusc ma invadasera laolalta senzatia de greata, scarba, refuz, disconfort si uimire. Fata de bosorogii care salivau la fetele imbracate sumar si pe care le strigau cu o miscare simpla din mana, le strangeau in brate si le sarutau cu foc, apoi trimitandu-le la altii. Fata de tinerii de bani gata care veneau la balcoanele invecinate imbracati in haine de blana si camasi scumpe, comandau platouri de delicatese si se distrau zgomotos peste balcon, atragand atentia multimii de jos. Si fata de seful nostru, care se pare ca se simtea extraordinar in aceasta atmosfera. Si care parea unul de-al "casei".

Si pentru ca seria favorurilor pe care le face un angajat pentru sefu' cel mare trebuia sa continuie glorios, ceea ce incepuse ca "numai o juma' de ora de stat in club, de dragu muzicii", s-a transformat in 2 ore de stat si inghitit porcarii din partea sefului - care pana la urma s-a matolit rau de tot, muzica house cu beat dat la maxim, personaje dubioase care am presupus ca tranzactionau dansatoare tinere pentru domni batrani dar bogati, tineri prost imbracati si prost dansatori, bauturi prea multe necerute si nebaute, indoite cu apa si gheata, fum de tigara si trabuc si lumini stroboscopice orbitoare.

Cand circul asta s-a transformat intr-o harmalaie de nesuportat si sefu adormise pe canapea, cu portofelu plin de bani in buzunar, am hotarat sa plecam, cu riscul de a ne transforma in niste slugi credincioase dar cu constiinta impacata, tragand de sefu' si reusind abia dupa juma de ora de rugaminti sa il scoatem afara si il bagam intr-un taxi cu destinatia: casa lui.

Drumul spre hotel, cu taxiul gasit cu greu, la ora 3 noaptea, a fost rapid.

Comentariile - de prisos.

Somnul nostru de frumusete compromis.

A doua zi de dimineata, am fost in picioare la 8 si la 9 eram deja la birou, pentru ultima zi de workshop. Colegii unguri si slovaci au aflat rapid de patania din noaptea precedenta si nu au fost uimiti deloc de purtarea sefului. Pesemne ca trecusera si ei prin asta, odinioara, si plecasera din timp de la restaurant, cu taxi separat, ca sa evite circul.

Inevitabil, ziua a doua a fost plina de bufeuri si oboseala, lipsa de chef de a participa activ la discutii si la gasirea unor solutii cerute de coordonator. Singura distractie din peisaj a reprezentat-o o jucarie ingenioasa din metal care ne-a infierbantat retelele neuronale, in incercarea de a-i gasi rezolvarea.

Nu am sa omit si sedinta fotografica pe care am experimentat-o tot la birou, ca sa ne obtinem mult doritele fotografii "profi" de pus pe site-ul companiei.

Pe la ora doua dupa amiaza ne-am incheiat socotelile cu colegii, si noi, echipa din Romania ne-am strans bagajele si am pornit frumos spre gara, unde trebuia sa prindem trenul spre casa. Evident, drumul spre gara cu taxiul, mi-a oferit toate sansele de a mi se face din nou rau, drept pentru care, urcarea mea in tren, a coincis cu o senzatie de usurare enorma, stiind ca de acolo pana acasa drumul va fi lin si reconfortant. Inarmate cu sandwich-urile enorme la pachet comandate pentru echipa din deplasare, am pornit calatoria spre Timisoara, incheind astfel ultima fila din romanul instruirilor noastre.

Acum, la un an de la eveniment, am trecut peste rele si imi aduc aminte in special de cele bune, zmabind in coltul gurii si savurand imaginile de la restaurantul Symbol, unde am fost tratati regeste si am plecat multumiti si razand.

Cand voi fi mare, am sa imi fac si eu un restaurant la fel de frumos. :)

In loc de o sesiune...

2010-02-01T04:52:00.004+02:00

...de ridicat stima de sine pana la cer...

sau

Fuck the SYSTEM! I am a hero! My own!

Cum e tortul tau?

2010-01-29T10:36:00.007+02:00

Trec printr-o perioada de tranzitie...nu tocmai usoara...perioada in care incerc sa ma conving ca tot ceea ce am decis e cel mai bun lucru si ca valorile pe care mi le-am setat sunt usor de urmat daca am vointa destula si ca... trebuie sa ma curat de toxinele puturoase ale unei afaceri total neeficiente si administrata prost, pentru ca sa pot trece usor la etapa de libertate productiva. Adica, libertate - libertate, dar viata-i pe bani!

Is satula de sloganuri de gen: "e criza, trebuie sa supravietuim cumva" sau "sunt disperat(a), daca ma platesc, fac si asta" sau "eh, merge si asa, ca sefu nu stie, e prea ocupat..." sau "nu am chef acuma, las pe luni, poate nici nu mai trebuie saptamana viitoare".

Ei bine, ii voi lasa in urma pe tovarasii angajati care se complac sa faca baie in zoaiele sefilor si voi zice in gura mare:

1. Dar eu nu vreau sa supravietuiesc! Eu vreau sa TRAIESC!

2. Si ce daca e criza? Asta e o scuza sa ne taram ca niste rame, prin noroi, la umbra urzicilor?

3. Nu recunosc nimic in legatura cu disperarea! Dupa parerea mea, disperarea este un concept bun pentru oamenii slabi. Fara compromisuri, fara jumatati de masura! Sunt de acord sa ma lupt cu greutatile, sa le fac fata si sa castig: putere, experienta, vointa, motivatie, incredere.

4. Cum adica ... merge si asa? Pai daca am fi toti coordonati de conceptul asta, lumea noastra nu ar mai evolua, ne-am intoarce la cules fructe si la vanat mamuti, pentru ca merge si asa...
Hai sa ne pacalim ca totul e un film frumos si ca de fapt actiunile noastre nu au nici un efect asupra nimanui, nici macar a noastra!
Dar hai, mai bine, sa ne pacalim creierele ca noi conducem lumea, ca suntem capabili sa mutam si muntii din loc, sa zburam pe Pluto, sa oprim razboaiele si sa ne salvam planeta, sa ne iubim si sa luptam pentru ca actiunile noastre sa aiba efecte pozitive asupra noastra si a celor din jur.
Si daca tot ne pacalim, poate chiar o sa ajungem sa credem ca suntem mai buni si chiar o sa facem totul pentru a-i face si pe cei din jur mai buni.

5. Cel mai cumplit sentiment pe care il poti avea in legatura cu viata ta este plictisul! Dar daca ti-ai face singur de lucru, nu ai mai avea timp sa te plictisesti! Ba chiar nici sa mananci...sau sa te duci la WC. Am gasit chiar in DEX antonimul plicitiselii: PASIUNEA! Asta da cuvant director! Vreau sa muncesc cu pasiune!

Imi spunea de curand o prietena ca ma admira pentru verticalitate. Recunosc ca am fost magulita, dar nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de unde am eu " coloana verticala".
Cred ca verticalitatea ti-o dobandesti atunci cand accepti cine esti, ce rol ai in viata asta, care iti sunt principiile si cat de mult te incapatanezi sa te tii de ele (chiar si atunci cand uneori asta nu iti aduce beneficii imediate). Esti vertical atunci cand actionezi conform unor principii de viata si faci tot posibilul sa infrunti ipocrizia, prostia, minciuna, nedreptatea si nepasarea, comunicand elegant, ferm, clar, argumentat, ideile in care crezi.

Am trecut de curand printr-o experienta de viata care m-a marcat si m-a pus pe ganduri. Am realizat, din nou, ca actiunile si atitudinile noastre sunt cele care ne definesc, si nu culoarea pielii, hainele, varsta, contul in banca sau gradul de atractivitate.

Mi-am inradacinat ideea ca deciziile pe care le luam in legatura cu tot ceea ce facem (activitate, pasivitate) sunt cele care ne calesc, care ne maturizeaza si creeaza acea substanta care umple carcasa pe care o caram cu noi pe parcusul vietii, invelisul care se modeleaza in functie de ceea ce acopera.

Si ca sa inchei intr-o maniera dulce, ca tot mi-e gandul la torturi de nunta, imi vine acum in minte imaginea unui tort supraetajat, frumos, alb, ornat cu martipan si flori, umplut cu blat de ciocolata, nuci si crema de vanilie, dar sustinut pe interior de un suport din inox. Suportul acela, desi nu se vede, este cel care sustine gustul blatului si al cremei, frumusetea glazurii si a florilor. Ce-ar fi daca nu ar fi... suportul? Cum e tortul tau?

EnergiE

2010-01-23T12:21:00.004+02:00

De cateva zile incoace, vocea interioara nu-mi mai tace si ideile imi bombardeaza momentele de liniste, de unde si lipsa mea de somn.
Azi deja ma simt obosita. In ultima vreme tot ma culc pe la 3-4 noaptea...pentru ca nu ma pot abtine sa nu notez tot ce imi vine in minte, sa fac research pe net si sa absorb toata informatia gasita. Pana nu citesc, ordonez si planific tot nu am liniste si odihna. E mega bine insa ca am energie pentru asta si in fiecare dimineata ma trezesc cu o pofta nebuna de a mai absorbi alte si alte informatii. De parca m-as fi nascut iarasi. De parca mi-as fi curatat memoria de toate gunoaiele stranse pana acum si as fi facut liber pentru ca toate cutiutele goale sa fie umplute la loc. Motivul? Poate ca am intrat in 2010, pentru ca se apropie nunta, pentru ca m-am lasat de carne, pentru ca am hotarat sa imi las jobul si pentru ca ma simt excelent.

Vorba lui Jim Carrey: "I feel good, really good, excellent, super, I just wanna GOGOGO!

PUMP IT!

2010-01-21T10:21:00.004+02:00

Nu am putut sa adorm azi- noapte. Poate si din cauza evenimentelor petrecute ieri... Dar culmea e ca ma simt excelent. Altii ar fi fost poate doborati de o asa decizie. Not me! Na-aaah, No Sir!

Am o stare de zile mari. Eliberata de tensiuni, de reguli si de atatia "trebuie sa".

Cum nu aveam pic de somn in mine, am citit, am ascultat muzica pe laptop, am scris idei pe un caietel pe care il am la indemana pe podea, langa pat, m-am tot holbat ca nebuna la lumanarile de langa pat si tot nu puteam sa adorm. Am aprins lumina si m-am tot holbat la camera, la pisici, la fulgii de nea de afara... si mi-am zis ca daca tot nu am somn, macar sa fac ceva. Mi-am scos trusa de pictat. Mi-am adus castronul de biscuiti sarati ca sa am ce sa bag "la ghiozdan". Si m-am trezit ca pictez cu tempera, umbre cenusii ale pensulelor trantite pe pat si forme galben ocru ale biscuitilor, intinsi ca la armata, pe foaia de desen. Si m-am distrat copios. Ca Ziggy - motanul- se tot juca cu pensulele si cu biscuitii. Si cand treaba a fost terminata, era ora 4 dimineata. Si mi-am zis...hai sa incerc sa ma culc.

Ma usturau un pic ochii, dar nu ma durea capu, nu simteam deloc somn. Si a fost bine. Am adormit cu gandul la ce va fi. La toate lucrurile bune pe care le voi face si care vor veni. Cu zambetul pe buze, gandindu-ma ca iubitul meu mi-a spus, pe skype, videochatuind de la distanta, ca's "frumusica". Ca asa i se pare lui, ca de cand am ales sa mananc numa vegetale, mi se vede pe chip, ca m-am transformat, in bine, si ca ma fac si mai si (acuma, fie vorba intre noi, ma mai desfat rar si cu peste...ca sa nu fie trecerea prea brusca).

Tii...si ce bine mi-a prins chestia asta. Niciodata nu m-am entuziasmat la gandul ca un barbat imi spune vorbe dulci, legate de infatisare, mai ales ca pun mai mare pret pe ce am sub cutia craniana, decat ce am la vedere, carcasa cu care defilez. Dar in contextul de aseara, si acela al alegerilor mele la acest inceput de an... dulceata venita din suflet si din dor, a venit tare bine.

Si pentru ca am fost deposedata de camera foto pentru o saptamana, nu am poze faine de pus aici, dar mai degraba o cantare care mi se potriveste.

This is IT!

2010-01-21T00:52:00.007+02:00

This is it... de maine voi fi libera sa fac ce ma taie capul.

This is it... incepand de azi am luat hotararea sa renunt la jobul pe care il am de 2 ani si 4 luni.

This is it...am incheiat un capitol din viata mea profesionala.

This is it...voi incepe sa scriu un nou roman despre pasiune, motivatie si profesionalism.

This is it...am ales libertatea.

This is it...I am free...from rules, idiocracy, snobism, "professional autism", lies and compromises.

This is it...I am free falling. I am freelancing. I am a free woman.

I'm tired but happy for my short time freedom. Even if this is only for one day, a week, a month or ... ? :D

Am ales sa ma gandesc la mine, la logodnicul meu, la familia mea, la prietenii mei, la pisicile mele , la dorintele si pasiunile mele si la lucrurile care sunt mult mai importante decat slujba, salariu, clienti, drumuri, rapoarte, nervi, interviuri, cifre, prezentari, bani, aparente si asteptari neimplinite. Nu vreau sa mai fiu "a shark in a suit", o carcasa goala pe dinauntru, o masina de facut bani care sa cumpere fericirea altora.

Am ales sa am motiv sa cant in gura mare la ora asta tarzie in noapte: I'aaaaaaaam freeeeee! Freeeee faaaaaliiing....:)

Cu gandul la cei 5 ani cu tine si anii multi ce-or sa vina...

2010-01-06T14:36:00.002+02:00